ri3Amurgul învăluie încetişor şi tainic satul, revărsându-se peste Dealul Sfânt. Nu zăbovește o clipă. Seara! Sosește mereu la timp. Neîndoielnic va veni şi mâine, şi poimâine, ca un metronom cu pendul etern. Omul n-o mai bagă în seamă. Cine se mai gândește la nașterea ei? Chiar în prima zi! Și a fost Seară şi a fost dimineață. Sfânta Seară – dar suprem.
 Se simte iubită în braţele Dealului – alt dar sfânt. Nu trece fără îmbrăţişarea lui. Este aşteptată cu aceeaşi înfrigurare de parcă sosește pentru prima dată. Tainic și în liniște pleacă în drumul ei, vestind eternitatea nopților, dimineților  și a zilelor. Monticul – este de la început, poartă și cunoaște viața oamenilor din jur. Îi va îmbrățișa cu poala sa până la sfârşit, chiar dacă uneori îi este cumplit de frig din nesăbuința lor.
L-au dezvelit de falnica pădure şi i-au secat izvorul vieţii. Dar… este răsplătit. Primește în dar asfinţitul. Raze blânde, calde, magice, coboară peste el. Este îmbrăţişat la rândul său. Uneori lumina este divină, multicoloră şi jucăuşă.

Cutreieră voioasă vârful şi poalele sale. Se opreşte la răscrucea de drumuri. Parcă aşteaptă ceva de la oameni. Şi el aşteaptă un semn. Este Seară! Și a fost Seară şi a fost dimineață. Se cunosc din negura vremii. L-au cunoscut pe primul Om apărut pe Deal, pe urmaşii lui şi cărările lor. Ba... mai mult. Îl cunosc pe Înger – păzitorul locului. Omul și Îngerul au împlântat, în vârf, crucea – devenind Golgota locului – semnul terminării calvarului Fiului Omului într-o zi de Vineri aproape de o vară nouă. Atunci a fost reînnoită şi Sfânta Seară. Tot atunci – pentru prima dată – Seara a zăbovit. A fost oprită ca să întunece şi să lumineze. Îngrozită – a crezut că este ultima ei suflare. Nu a fost aşa. A primit forţe noi din adierea vântului, din privirea cerului şi din adâncul Pământului. Luna se micşora în ochii oamenilor neştiutori şi aducea prima vară sfântă. Pentru mulţi era o vară obişnuită, dar pentru un mănunchi de Oameni era Vara Speranţei – se împlinise timpul în ea. În acea vreme, Seara a primit darul de a lăsa mesaje Omului – devenise sfântă. Aşa a ajuns mesajul ei pe Dealul Sfânt, numit de Om – Mamelon – seamănă cu sânul femeii – lângă un sat din Grădina Maicii Domnului. Are în față Râul Sfânt – numit Siret, în spatele lui – germenii vieţii de la cele Trei Pâraie unite, iar în laterale... viaţa în splendoarea ei. Aici, la baza crucii, prinse glas gândurile femeii:
Nu mai am cui să mă plâng. Vara trecută au dispărut copii – gemeni – veniţi în lume tot într-o vară – cea mai frumoasă din viaţa mea. Fragezi, îngeri, nevinovaţi – sunt undeva prin stepele ruseşti. După ei a fost luat şi soţul. Pur şi simplu nu a mai venit acasă de la câmp. Se întâmpla pe douzeci şi patru august. Vara nenorocirilor. Peste toate acestea – acum – a venit peste noi vara secetei. În mijlocul ei – moartea mamei. Durere, foamete, răni. Ce mă fac?
    Lacrimile ei au udat mesajele Serii pătrunzănd adânc vremurile. S-au unit cu lacrima lumii pe Dealul Căpăţânii şi au spălat Adamul. Dar, aproape degeaba. Lacrimile vindecătoare sunt doar cele de la mănunchiul care a cunoscut Vara Speranţei. Şiroaiele de lacrimi murdare pătează mai mult decât curăță – se scurg şi otrăvesc Pământul. Întrebarea femeii primi răspuns din adierea vântului.
    Ce te faci? Du-ți crucea vieţii. Totul depinde de tine. Şi... nu uita: EuSuntCelCareVăȚinLaolaltă / Laolalta Mea / Nu este Laolalta ta / Nu ai vrut să cunoști / Toate Cuvintele / Darurilor Mele / Scoate la Lumină / Cuvântul ascuns de tine / Îndreaptă Cuvântul / Răstămăcit de tine /  Găsește Laolalta Mea / Ți-am dat Totul  /  Chiar și suflarea / Ieși grabnic din Iad / Fă-o acum.
    Femeia, întărită pe Mamelonul creaţiei, îşi luă crucea şi plecă, cu speranţă, spre vara rusească, se împovără cu vara colectivizării forţate, se poticni de piatra credinţei, căzu în genunchi şi în miezul verii plecă spre stele cu privirea aţintită în gol – spre Vara Speranţei. Nu aflase?! – Vara Speranţei se caută cu inima în inimă şi nu cu privirea temătoare.
    Au urmat verile minciunilor, verile lui Darwin, veri fără clopote, veri îmbuibate-n necumpătare, veri lacome – tot felul de veri. Aşa le vedea Omul Nou. După crivățul din est veni furtuna din vest. Tramontana! – Tăticul crivățului. I-a gâdilat pe oameni, i-a frământat, i-a hrănit cu iluzii şi le-a luat totul. Cum? Simplu – cum a făcut şi regele Ahab cu via supusului Nabot în verile neînnoite, în cele fără de speranță. Vântului de Apus nici prin vis nu-i trecuse pomana. A adus apusul în răsărit, a prins în mreje toate colţurile lumii. Este stăpâna verii fără de speranţă, esta mămica mamonei şi tăticul lăcomiei. Se cațără peste tot, se întinde ca volbura, dar... în sus – nu poate. Gâtul lui robotic se învârte stânga-dreapta – şi-atât. Este plin de trufie, umblă prin piețele oamenilor având ciucurii la vedere, stă în capul mesei, minte de stinge apele vieții, calcă totul în picioare. A fost, este şi va fi sluga mamonei. Trece falnic pe lângă Seară, pe lângă Mamelon – dar să nu vadă crucea. Are o frică nebună de Vara Credinței. Are şi un secret – din el vine teama cea mare:  Pe coif  are pironit cornul vieţii, burduşit cu faptele sale. În vârful lui o mică gaură, invizibilă Omului – este marele lui secret. Descoperirea tainei îi aduce pieirea pe veci. Cel care poate privi din cer l-a lăsat să-şi facă damblaua cât şi cum a vrut el. Simte că se apropie Verile Speranţei. Miroase pericolul. Nu a crezut niciodată că sunt aşa de multe, asemenea, veri. În curând va da lovitura mult visată. Va dezbina şi va lovi verile neplăcute. Va pune masca pe feţele oamenilor şi va face ca adevărul să pară minciună şi invers. Are pregătit de mult timp un banal virus. Îl va unge cu toate alifiile sale şi-i va da drumul în lume. Socotelile sunt făcute. Va încununa Mamona.
Dar...cea mai mare lovitură este şi cea mai mare greşeală. În trufia lui uită că virusul este creaţia Celui care-l vede – Același care l-a lăsat în damblaua lui.
Acea fărâmă de nimic, asemantor cu Soarele, a pătruns în corn. Are mesajul cu el. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; Adevăr, adevăr va spun... Cine are urechi să asculte... Eu sunt. Urmează marea vară a speranţei. Până atunci – speranța verii.