Marea uzină se îndrepta cu pași repezi spre faliment. Tranziția, mult prea mult lungită, aproape că o sufocase. Procesul de privatizare - deși dorit de toată lumea - se împotmolise. Aflată în derută, conducerea uzinei hotăra să convoace o ședință extraordinară extinsă, unde urma să se ia taurul de coarne.
         Ziua mult așteptată se apropia. Toată suflarea uzinei era nerăbdătoare. Chiar și taurul avea emoții. Toți doreau să afle, cu o clipă mai devreme, ce urma să se întâmple cu uzina și serviciile lor.
         În ziua mult așteptată, urcat la tribună, directorul lua cuvântul:
-Nu vom accepta ca uzina noastră să piară. Trecem prin momente grele dar, uniți vom învinge.


         Aplauzele nu mai conteneau.
        -Vom introduce tehnică și tehnologie japoneză...
         Uraaa!... uraaa!... ovaționa întreaga mulțime aflată în sala de ședințe. Un angajat oarecare ar fi vrut să întrebe: „Cu ce bani?”... dar, vuietul salii îi acoperea glasul și întrebarea se pierdea în neant.
         Sala clocotea în aplauzele și uralele participanților. Chiar și taurul, cu câțiva muncitori voinici atârnați de coarnele lui, începuse să aplaude. Se aplauda ideea și speranța ce se năștea din ea.
        -Cred că, tehnica și tehnologia japoneză sunt bune, dar, nu este suficient. Trebuie să introducem și obiceiurile și mentalitatea japoneză în uzina noastră... mai spunea directorul.
         O mulțumire generală se așternea peste mulțime, așa cum se așază o ceață groasă de toamnă peste miriștile câmpiei. Spre sfârșitul ședinței priponeau taurul de ușa de la intrare și toți, cei ce părăseau sala, îi atingeau coarnele așa cum se ating, de obicei, Sfintele moaște.
         Se luase taurul de coarne, acum urma înfăptuirea planului propus.
         Importurile de tehnică și tehnologie - alături de bogate materiale documentare - soseau aproape zilnic în uzină. Pentru plata lor se găsise o soluție inedită: o parte din tehnică și tehnologie era plătită cu fier vechi iar, cealaltă parte - se convenise - să fie plătită în natură. Halele și utilajele, considerate inutile, erau tăiate și încărcate în vagoane și, apoi, trimise la port. Pentru plata în natură se selectase un grup de fete oacheșe - care, acum, ambalau în saci de plastic natura meleagurilor noastre, adică: mirosuri de sarmale în foi de varză și viță de vie, mirosuri de mici la grătar, de țuică fiartă cu piper și scorțișoară etc. - ce urmau să însoțească importantul transport de fier vechi în Japonia. Mai luau cu ele și ceva dansuri din buric, piept și șolduri.
         Peste tot: în birouri, pe holuri, în secțiile de producție și în tot restul uzinei erau afișate - la vedere - noile reguli de conduită și conviețuire. Ora șapte devenea ora iepurelui, ora zece devenea ora șarpelui, ora paisprezece devenea ora oii... și așa mai departe. Muncitorii și șefii de echipă erau împărțiți pe categorii, iar T.E.S.A. pe ranguri. Pentru a-și etala cultura și pregătirea profesională, rangurile superioare foloseau în comunicarea lor conversația versificată, obicei practicat în Japonia încă de pe vremea samurailor. A compune pe loc un poem, la momentul potrivit, însemna că ai o înaltă cultură și o bună pregătire profesională.
         Obiceiurile japoneze pătrundeau repede în uzină. Ziua de muncă devenea o încântare. Secretarele erau în largul lor:
        -Bună dimineața Tanțo... o saluta directorul, cu nonșalanță, pe secretara sa Tanța, intrând în secretariat. Dorea să ascundă celor din jur că, de Tanța, se despărțise cu puțin timp înainte, lăsând-o să intre prima în uzină. Noapte o petrecuseră, însă, împreună la un motel din afara orașului.
         Cu privirea în pământ, Tanța abia dacă îi răspundea la salut. Directorul o ruga să-i aducă cafeaua. Cu aceeași mimică tristă, Tanța îi ducea ceașca:
        -Ce ai pățit, dragă?... întreba directorul nedumerit.
        Tanța, puțin jenată, ocolea răspunsul. În cele din urmă, însă, se tânguia cu glas stins.
        -Am studiat cu multă atenție normele de conduită japoneză, de unde am înțeles că, după o noapte petrecută împreună la motel, în dimineața aceasta trebuia să găsesc pe biroul meu un poem de dragoste compus de dumneavoastră. Să îțeleg că mă neglijați?
         Directorul cădea pe gânduri dar, în cele din urmă, răspundea:
        -Bine, măi Tanțo... am să mă conformez.
         Tanța ieșea mulțumită din biroul directorului, iar acesta intra în febra creației:
         Când Astrul Serii se înalță pe cer,
         Tu floare de prun te deschide
         Inima mea îți mângâie petalele
         Și-n soarele de mâine
         Mânecile noastre se vor usca.
        Aproape neobservată, în biroul directorului intra directoarea economică. Directorul tresărea. Încerca să ascundă foaia de hârtie pe care scrisese:
        -Domnule director, bună dimineața. Știți, vreau să ne consultăm... cum facem cu cheltuielile acelea. Își amintea că rostise prea multe cuvinte fără să le aranjeze în versuri. Compunea, pe dată, un poem:
        La B.R.D. au înflorit conturile ca florile de vișin
        Bag cheltuielile pe investiții
         Întreabă inima mea.
         Fie ca pe muntele Fuji să se lumineze
         Și-n lumina de aur
         Să ne uscăm mânecile.
         Directorul zâmbea mulțumit. Aproba mișcarea directoarei și, când aceasta ieșea, o chema pe Tanța și îi înmâna poemul. Secretara zâmbea fericită. Ieșind din biroul directorului, pe lîngă ea se strecura înăuntru maistru Vasile, angajat cu mulți ani de muncă. Pentru el se apropia pensionarea și loc pentru o altă învățătură nu mai era. Cu apucăturile japonezilor se descurca greu... tot pe limba lui știa să vorbească. Puțin încurcat de situație, încerca totuși să-i spună șefului despre roțile dințate de la reductor care, tocmai acum, se stricaseră:
        -Domnule director, știți, roțile reductorului de la presă s-au stricat. Ce este de făcut?
         Directorul îl privea o clipă, apoi, rostea:
         „În roțile de aur dințate”
         Maistru Vasile se mira. Roțile lui, dințate, nu erau din aur, că... dacă ar fi fost din aur... eheiii.
         „Bagă scula ta , Vasile”.
         Vasile se crucea. Scula lui s-o bage între dinții roților dințate?
         „Pe muntele Fuji zăpezile se vor topi”
         Dar, care zăpadă că e vară... gândea maistrul.
        „Și-n căldura brizei de sud”
         O știi el ceva... vine canicula... iar se dilată fierul, mai gândea maistrul.
         „Ne vom usca mânecile”.
         Ale mele sunt uscate, mai gândea, poate că o să le ud după ce am să-mi bag scula unde a zis el și am să mă spăl pe mâini. Înțelegea, totuși, că directorul vrea să repare presa. Pleca.
         Nu numai conducerea uzinei, dar și conducătorii secțiilor de producție adoptaseră noile reguli. În biroul șefului de secție suna telefonul: „La ora oii, să fii la mine... avem ședință”... se auzea în receptor.
        Șeful de secție, care tocmai studia un desen de execuție, răspundea aproape absent: „Da, am înțeles”. După câteva momente tresărea... Ce a spus directorul? Forma numărul și lăsa telefonul să sune. Aștepta să i se răspundă, apoi, vorbea: „Alo, șefu... la ce animal ați spus să venim?”... în telefon se auzea un tunet: „Ionescule!!!... Cum, mă faci pe mine animal?!”...  Șeful de secție încremenea. Aproape că scăpa telefonul din mână. Încerca să îngâne ceva: „Alooo, șefuuu... nu am vrut să vă fac animal... vreau să știu ora... la ce animal care indică ora ați spus să venim la ședință?”
         Directorul se calma:
        -La ora oii, am spus
        -Să trăiți, am înțeles.
         Șeful de secție închidea telefonul. Să fie mama ei de oaie, că am făcut-o de oaie... apoi, își adună subalternii și cu glas hotărât, de parcă așa își mai spăla din vină, rostea: Bă, când vine oaia, mergem la șefu la ședință!
        Trecuse un an și totul era tehnică, tehnalogie și poezie. Se arătau și rezultatele. Pe porțile uzinei ieșeau primele produse fabricate aici după noua tehnologie... automobile moderne ce funcționau fără combustibili fosili. Porneau și funcționau doar dacă cel de la volan rostea, în continuu, poeme din care nu trebuiau să lipsească anumite cuvinte cheie. Schimba vitezele și accelera la rostirea cuvintelor: muntele Fuji, aur, flori de vișini... dar, și frâna la recepționarea cuvintelor... „să ne uscăm mânecile”. Pentru secretara sa, directorul comandase în fabrică un model - unicat - care știa drumul spre motel doar la auzul versului. „Tu floare de prun, deschide-te”. Pentru anul ce urma să vină, comandau în Japonia și materiale documentare despre ritualul preparării și servirii ceaiului. Un alt prototip de automobil era în lucru.