r munteanu1        Preșul ce ținea loc de ușă se dădu într-o parte și din întunericul ce stăpânea întreaga locuință ieșea o umbră. Năluca părea o prelungire a întunericului din înăuntru, de parcă acesta își întinsese o mână cu care dorea să pipăie împrejurimile bojdeucăi. Poate că doar zgomotul pe care-l producea - târându-și picioarele pe lutul prispei - deosebea umbra de restul întunericului. Foșnetul tălpilor frecate în pași târâți pe lutul uscat al prispei materializa umbra. Față de umbrele obiectelor din jur, această umbră fâșâietoare era vie în întregimea ei pentru că - din când în când - chiar vorbea:
       -Să știi că ai dreptate... ai dreptate... așa-i, ai dreptate. Cuvintele îi zburau ca liliecii. Uneori mai rostea și un nume: Gheorghe, mă Gheorghe... mă... La auzul lui, o altă umbră foșnea târându-și tălpile goale pe lutul uscat al prispei. Și ea era vie și vorbea:
       -Da, ai dreptate... așa-i, ai dreptate... să știi că ai dreptate... Erau puținele cuvinte pe care le rostea într-o zi întreagă.

Altele, mai multe, aproape că nici nu știa. El și ea nu aveau nevoie de prea multe cuvinte pentru a putea conviețui împreună. Se cunoscuseră întâmplător. Ea ședea pe prispa bojdeucii sale, privind răzvrătirea norilor din zare. El trecea, pe drumul ce venea de la pădure, cu un braț de uscături atârnate de un căruț vechi, cu două roți. Purta pe braț o toporișcă ponosită și un sac de cânepă în care atârna ceva. Când o văzuse ghemuită pe prispă, se oprise din mers. Stătuse în drum și o privise mult, apoi se apropiase de poarta curții ei, o dăduse într-o parte și intrase. Curtea nu era împrejmuită cu un gard, dar avea o poartă împletită din nuiele rupte dintr-un lăstăriș. Pe bătătura întinsă, din pământ galben, proaspăt măturată, trona o pirostrie pe care ședea trist și gol un ceaun. Ea, cea ghemuită pe prispă, avea pirostrie și ceaun... el, cel adunător de vreascuri prin pădure, avea uscăturile și-n sacul de cânepă un pumn de mălai... mălaiul îl avea de la morarul ce-l rugase să-l ajute la o treabă prin gospodăria lui. Ea îl privise cum intră dând poarta împletită din nuiele într-o parte. Nu se mișcase de la locul ei. După ce intrase în curtea ei, neîmprejmuită cu un gard, și el o privise pe ea lung apoi... mersese către pirostrie... se oprise lângă ea și vârâse sub ceaunul trist și gol o parte din vreascurile ce-i atârnau de căruțul vechi, cu două roți. Dintr-o dată, cea ghemuită pe prispă căpăta viață. Se ridica și venea către el strigându-l: Gheorghe, mă Gheorghe, mă!... Era singurul nume de bărbat pe care îl știa. Îl auzise rostit de niște drumeți și îi rămăsese în minte. Acum îl atribuia necunoscutului venit la ea cu vreascuri. Nu știa dacă cel venit avea deja un nume. Ea îl numise cu singurul nume de bărbat pe care îl știa și lui îi plăcuse pentru că nu se opusese. Acum îl striga la fel: Gheorghe, mă Gheorghe!... Ia privește ciorile astea cum se învârt... se strică vremea.
        Era sfârșit de noiembrie:
       -Vine vreme rea... vine... Gheorghe să știi că vine... vine vreme rea!
       -Ai dreptate... să știi că ai dreptate, răspundea Gheorghe târându-și tălpile pe lutul uscat al prispei.
        Pe măsură ce dimineața îmbătrânea - scofâlcindu-se într-o zi gri de toamnă târzie - și cele două umbre prindeau un contur mai bine definit.
        Pe el îl botezase ea. Îl botezase cu numele de Gheorghe pentru că era singurul nume bărbătesc de care își mai amintea. Mai târziu încercase și el să-i dea ei un nume. Zile întregi o tot întrebase cum o strigau ai ei... Ea nu-și mai aducea aminte: nici că ar fi avut un nume odată și nici că ar fi avut vreo familie cândva. Poate se numise Lisandra sau, poate, Lisandrina... nu mai știa. Mai târziu, hotărâseră împreună ca pe ea el s-o strige Lisandra. Hotărârea fusese parafată cu un: Așa să fie dacă zici tu.
       -Gheorghe, vezi ciorile alea?... Vine vreme rea. Încă de când se trezise din somn și ieșise afară, Lisandra repeta la nesfârșit aceste vorbe. Un stol mare de ciori, după ce făcuse o horă în zbor aterizase în curtea ei căutând hrană pe sub frunzele uscate ale toamnei. Lisandra vedea un semn rău în asta. Ciorile prevesteau stricarea vremii. Acum îl striga pe Gheorghe. Mult timp fusese singură și rostise acest nume doar în gând. Acum îl putea rosti cu glas tare și doar rostindu-l i se părea, deja, că sunt doi pe acea bătătură.
        Gheorghe, înfipt în bocancii vechi, uzați și cu șireturile în parte înșirate sta pe prispă și număra - atât cât știa el - ciorile ce-i ciuguleau în bătătură: dacă ar fi fost astea găini... gândea el... ce ciulama ar fi făcut cu făina adusă ieri de la morar.
        Glasul tângâitor al femeii îi curma meditația:
       -Gheorghe, mă Gheorghe, mă... Bărbatul supt de foame și ger recunoștea în vocea femeii porunca. Trebuia să plece la pădure după vreascuri. Lisandra nu-i spunea niciodată acest lucru, dar el recunoștea dorința ei în felul cum îi rostea numele căpătat. Cobora prispa și apuca în palmele lui scorojite mânerul căruțului ce sta rezemat de ea. Verifica sârmele atârnate de el și, apoi, pornea spre poartă. Întotdeauna intra și ieșea din curte pe poarta împletită din nuiele, ca și când ograda lui ar fi fost îngrădită cu un gard imaginar numai de el văzut.
        Drumul modelat în pământ galben nivelat, parcă, de mâna unui olar, bătătorit de căruțe și de ploi, fărâmițat, apoi, de înghețurile și dezghețurile toamnei... îl aștepta. Erau prieteni de multă vreme și se ocroteau unul pe celălalt. Ajuns în drum, Gheorghe lua calea pădurii pășind mărunt și chibzuit de parcă după fiecare pas al lui aștepta să facă și căruțul unul urmându-l.
        Și pădurea era prietena sa. Îi oferea zilnic un braț bun de vreascuri pentru foc. Rare erau zilele când nu o vizita. În acele zile ori ploua cumplit de tare, ori viscolea. Atunci când se întâmpla așa, își punea căruțul la adăpost pe prispa bojdeucii și, apoi, înfășurat în zdrențe dormea... dormea așa până se îndrepta vremea. În zilele acelea nici ciorile nu-l vizitau, așa că nici de numărat nu avea ce.
        Drumul spre pădure era încă bun. Buruienile uscate și gunoaiele împinse de vânt prin ele îl invitau pe Gheorghe să exploreze.
        În urma lui, femeia fără vârstă, stând chircită pe prispă, încerca să adune dintr-un sac aproape gol mălaiul rămas... i-ar fi trebuit pentru o mămăligă. Și câinele lor aștepta mămăliga. Privind-o pe lisandra se tot lingea pe bot.
        Spre prânz se auzea pe drum scârțâit de roți neunse. Venea Gheorghe. Nu se grăbea, încărcase căruțul cu vreascuri multe. Căruțul se îngreunase. Trăgea cu mare chin de el. Mergea ce mergea și se mai oprea pe marginea drumului. Pe roți, noroiul îngheța repede făcându-le să scârțâie asurzitor. Oprindu-se, se așeza pe vreun bolovan, apoi pornea să cerceteze șanțul ce mărginea drumul. Căuta mucuri de țigară, ziare vechi aduse de vânt sau orice altceva ce, credea el, i-ar fi fost de folos. Pe toate Gheorghe le strângea și le vâra în sân.
        Mai trăgea de căruț și iar se oprea. Mai scotocea prin șanț și iar pornea la drum.
        Într-un târziu, Gheorghe se vedea, din nou, în fața porții. Nuielele legate cu sârmă de două bețe groase cât un lujer de dovleac se unduiau în bătaia vântului. De data asta căruțul, prea îngreunat, nu mai încăpea pe poarta larg deschisă. Gheorghe intra în curte trăgând căruțul pe lângă ea. Târa căruțup până lângă pirostrii, apoi se întorcea și închidea poarta.
        Lisandra, chircită lângă pirostrii, sufla în jarul de sub ceaun. Mămăliga era pusă la fiert. Fierbea încet ațâțată de focul moale ce scotea mult fum de crengi ude.
        Mai târziu, mâncau mămăligă dulce... sare ca să pună în ea nu aveau. O porție primise și câinele, dar nu o mânca. Nu-i plăcea:
       -Auzi... zicea Gheorghe fără veste... câinele acesta ar trebui să mai facă și el câte un ou din când în când, dacă tot mănâncă din mămăliga noastră... vede bine că găini nu avem.
       -Cum să facă câinele ou, Gheorghe?!... se minuna femeia.
       -Cum adică, cum să facă?... Așa din patriotism.
       -Ce-i acela patriotism, Gheorghe?
       -Păi patriotismul este... bătrânul scotea de la piept o foaie veche de ziar găsită pe marginea drumului. Deci, patriotismul este așa cum spune aici. Desfăcea ziarul și căuta cu privirea... citise pe drum, căci așa îi venise ideea. Găsea articolulu și citea punând și ceva de la el: „patriotismul este acea atitudine de dragoste și devotament față de popor... și față de cel ce te crește și hrănește”... „să fi gata de luptă și de jertfă și să mai faci și câte un ou stăpânului tău:
       -Măi să fie, se mira Lisandra.
       -Tare mi-e poftă de un ou, se văicărea Gheorghe.
        Mâncau, apoi Gheorghe își aprindea un muc de țigară cules de pe marginea drumului. Lisandra spăla ceaunul repetând în minte noțiunea de patriotism.
        Soarele aluneca peste linia orizontului. Ciorile se ridicau de pe bătătura lor și porneau în zbor spre cuiburi. Cei doi deveneau, din nou, umbre ce porneau să se contopească cu întunericul din înăuntrul bojdeucăi: Gheorghe!... da, ai dreptate... să știi că ai dreptate.