en ( proză realist-magică)

Şoseaua şerpuită care te duce de la Tulcea la Isaccea era pe timpul verii o splendoare. De aceea, cei mai mulţi turişti care veneau de pretutindeni, preferau să parcurgă drumul pe partea dinspre Dunăre, admirând nesfârşitele lanuri de stuf.
Maiestoasele sălcii bătrâne, mărgineau cele două maluri ale Dunării, până departe în zare.
Milenarul orăşel Isaccea îşi răsfira casele într-o asimetrie generoasă de-a lungul vestitului fluviu. La orizont se profilau pădurile munţilor Hercinici, ascunse după dealuri îmbrăcate în arbuşti încărcaţi de poame. Miresmele câmpului, aromele bălţii, ale pădurii de tei, zborul greoi al păsărilor spre apus erau amintiri vii în sufletul meu..
Apucam pe cărăruia ce ducea spre crângul plin de flori nemuritoare, de creasta cocoşului, sulfină, floarea ţigăncii, traista ciobanului, flori galbene ale căror nume nu le ştiam, unele violete, altele aveau culoarea safirului, toate într-un amestec fascinant. Eu în mijlocul lor, mângâindu-le!


Admiram şirurile de sălcii ce se întindeau de-a lungul Dunării. Şoseaua se ondula printre plopii foşnitori, ascunzând ici şi colo câte o casă.
 Pe partea stângă a şoselei o altă întindere de dealuri golaşe şi o mirişte mărginită de pâlcuri de copaci, de unde începea pădurea.
Când ajungeam aici mă cuprindea o stare ciudată şi îmi imaginam că-mi retrăiesc copilăria îndepărtată. Mă ascundeam parcă după nucul din fundul grădinii, bătrân de când lumea, cu un trunchi voluminos încât nu mai eram de găsit. Uneori rămâneam acolo ore în şir, neştiută de nimeni, singură cu gândurile mele. Un smochin de lângă gard îşi răsfira crengile încărcate de fructe coapte, îmi erau de ajuns să-mi astâmpăr foamea.
De mult, pe vreme bunicilor mei, Isaccea mai păstra încă un parfum oriental. Cel mai mult mă atrăgea mahalaua turceasă unde trăiau, nu numai turci, ci şi tătari.
Am închis ochii şi încercam să-mi imaginez mahalaua turcească unde trăiau şi tătarii. Aşa apărea Isaccea atunci, cu lume pestriţă. Tătăroaicele şi nu numai ele, umblau în şalvari. Aveau cobiliţe pe umeri, uşor curbate, de care atârnau căldări rotunde arămii, Aceste femei falnice se îndreptau agale spre Trei Fântâni pentru a aduce apă. Păstrau obiceiul de a-şi ascunde faţa într-un feregeac din muselină. Unele erau ţigănci guralive, sporovăind întruna până le venea rândul la apă. Altele purtau basmale cu mahmudele, sub care se ascundeau multe codiţe subţiri, împletite cu bănuţi galbeni găuriţi, atârnând din loc în loc, sporindu-le frumuseţea. Erau frumos gătite cu bluze sau cu semizeturi din blondură, cu ilic şi şalvari, în culori vii, ca florile de mai, predominând trandafiriul, apoi verde, mov, roz, violet.
    De partea cealaltă a cişmelei, lângă un salcâm, un bătrân cu şalvari portocalii, încins cu un brâu lat de culoare grena-închis, cânta dintr-o ţibulcă un cântec trist, ca un geamăt. Părea o rugăciune, femeile se plecau, înclinându-şi capul a smerenie. În toată valea se împrăştiau acordurile dulci, molcome, tărăgănate, purtate de vântul uscat până dincolo de canarale…
    Am pus mâna la ochi, de parcă aş fi vrut să ascund perdeaua străvezie, umbrele amintirilor, semnele trecutului.
    Ziua a trecut pe nesimţite, soarele scăpăta spre apus după o zi toridă de august, un moment de vară nostalgică cu imaginea unei mirişti zdrenţuite!
    Nu-mi pot despride privirea de locul acesta încărcat de legende, cu dealuri pârjolite de năluci pe timpul verii, aşa cum se proiectau  în mintea mea, în urma poveştilor pe care le auzeam sera, înainte de răsăritul lunii.
 Pentru mine balta însemna bucuria privitului. Răsăritul şi apusul, legănatul trestiilor, unduirea valurilor, reflexele galben-roşiatice ale soarelui, oglinda fremătătoare a apei în nuanţe de verzui, toate se îngemănau, compunând un copleşitor tablou.
În plină vară, balta îşi avea farmecul ei, era plină de viaţă. Aici veneau vara turişti la pescuit, toamna la vânătoare, rulau anevoie cu maşinile pe diguri, îşi instalau corturile în locuri umbrite de vreo salcie, iar după câteva zile plecau.
Pe grinduri câte un cioban îşi mâna turma de oi, însoţit de câinii ciobăneşti. Balta răsuna de clinchetul tălăngilor şi de îndemnuri, nu întotdeauna prietenoase, Ni, lup, boala dracului, unde intri-n stuf? – îşi muştruluia câte un văcar cireada de vaci.
Era o seară înăbuşitoare după  căldura toropitoare din timpul zilei. Se anunţa un sfârşit de august mirosind a asfalt copt. Noroc de buruienile care împânzeau generos fâşia de maidan din faţa casei. Acolo se opreau ţăranii, scoteau coasa şi doborau iarba care răspândea în jur un miros proaspăt şi crud, de parcă ar fi cerut îndurare pentru sfârşitul dureros sub ascuţişul secerei sau al coasei. Pentru o vreme persista acest miros de iarbă văratică.
      În grădina mea e atâta verdeaţă! Tufe mari de ricin, cu vârful plin de gămălii roşii ce stau să plesnească, apoi flori galbene înalte de peste doi metri pe care le răsădisem primăvara şi care acum se legănau pe lângă gardul dinspre stradă, apoi câmpul de maci suferinzi cu multe flori veştejite, dar şi mii de boboci ce stau să se desfacă. Florile acelea înalte şi galbene aveau tulpini sârmoase şi frunze lungi, aspre, care aproape că te zgâriau. Îmi plăcea aici, căci din iunie şi până toamna târziu, rând pe rând, florile îşi răsfăţau petalele, mai ales în covorul vertical de zorele de toate culorile.
    În această seară de august era o linişte de început de lume. Numai un greiere îşi găsise culcuş în tocul geamului şi-şi susţinea recitalul neştiut de nimeni. Adormeam şi mă lăsam purtată de vise în tovărăşia greierului. Cântăreţul anonim în noaptea nălucirilor. Se auzi lătratul unui câine rătăcind pe dealuri, iar în răstimpuri orăcăitul broaştelor. Mă simţeam în mijlocul unei realităţi palpabile. Bine că n-au năvălit fantomele peste mine cum auzisem eu că se întâmplă aici la margine de lume. Ce să caute nălucile seara? Astea apar la miezul nopţii, iar la a treia cântare a cocoşului se fac nevăzute. Mă aruncai în aşternut cu un fel de răsfăţ. Mă prinse imediat somnul. Mi se părea că alunec pe luciul unei ape privind malurile abrupte. Se făcea o apă imensă, iar eu zburam să ajung la mal. Pe cele două maluri răsărea ca din pământ lume multă, lume multă, multă, iar eu coboram pe nişte scări, cu paşi uşori de zbor, plutind pe deasupra ca o pasăre dominând văzduhul. Lumea se îmbulzea sub mine, iar eu mă legănam în aer, tăind aerul cu picioarele, fără să ating pământul. Mă simţeam privită de toată mulţimea aia, croindu-şi drum cu coatele şi mă bucuram că eu puteam s-o iau înaintea tuturor, zburând. Treceam pe deasupra caselor, peste acoperişuri. De jos cineva flutura o batistă ca şi cum m-ar fi ademenit să aterizez. Apoi mă prăbuşii în gol…
Mă trezii transpirată. Soarele se ridicase sus pe cer. O lumină cu sclipiri de diamant năvăli în cameră Am deschis fereastra. Toate lucrurile îşi căpătaseră conturul lor real.
Grădina era reală, de un verde greu, dezvelindu-se în toată concreteţea ei. Frunze de hrean, mari, cu vârfurile curbate, curpenii frunzoşi de dovleci împânzeau aproape toată grădina, ascunzându-şi rodul de un galben intens. Celelalte grădini păreau învăluite in aburii dimineţii de august, anunţându-ne parcă sfârşitul verii. Nopţile însă aveau ceva ireal. Mă tot întrebam de unde vine această ciudăţenie a nopţilor, când lumina se rarefia, luna se dizolva într-un praf roşiatic, iar pământul îşi dezvăluia umbrele, rostogolindu-le peste dealurile de dincolo de şosea. Aici la margine de lume se petreceau lucruri care depăşeau puterea mea de înţelegere. În singurătatea câmpului o mână nevăzută dădea semnul unui ritual magic. Şi nu oricine avea darul să intre în această deşănţată forfotă a întunericului. Puterea nu era omenească aici. În fiecare noapte se puneau în mişcare umbre care treceau fugare prin aer şi lăsau să se vadă doar frânturi din nefirescul unei lumi de dincolo de fire, stăpânită de forţe nevăzute.
Unii oameni, nemaiputând ascunde vedeniile nopţii, ieşeau dimineaţa în drum şi intrau în vorbă cu cine se nimerea să treacă pe acolo.
Stănică şi Iamandi ieşiseră în stradă cu noaptea în cap şi fiecare îşi făcea de lucru pe lângă gardul lui. Unul tăia iarba, altul se făcea că îşi repară gardul.
—Măi, Stănică, tu ai dormit bine astă noapte?
—Am dormit şi nu prea. Mi se părea că mă strigă cineva la geam. Ieşeam afară şi nu era nici ţipenie. După alte două ore se auzeau râsete în curtea mea şi cineva cânta dintr-o armonică veche, o cunoşteam după sunetele înfundate şi tărăgănate, aşa cum auzisem eu pe vremea bunicului. Ieşeam ca bezmeticul în curte şi se făcea o linişte de mormânt.
—Măi, Iamandi, eu îmi fac impresia că sunt strigoii. Ies de prin cimitire când e lună plină, să se mai răzbune pe cei care le-au făcut rău. Că pe lumea asta, măi Iamandi, răul e mai mare decât binele. E ca o pecingine, o vindeci într-o parte şi ea apare în altă parte. Eu aşa văd lucrurile. Şi mie mi se întâmplă asta cam tot atunci, când e lună plină. Atunci cred că se umple şi paharul. Atunci ies strigoii să verse pe la porţile oamenilor tot felul de belele. Nu vezi? Ba dă colţul unul, ba-i moare vaca, ba dă boala în altul, cum s-a întâmplat cu Bulearcă. A paralizat pe loc, în timp ce râdea.
—Dar ţie ce ţi s-a întâmplat?
—Păi uită-te şi tu la mine! Îmi fug ochii într-o parte. Asta când m-a strigat cineva şi m-a împins păcatul să ies. Apoi mi-am dat seama că nu-i bine să ieşi când te strigă cineva. O ştiam de la bunicul meu. că şi lui îi fugeau ochii mereu. Aşa l-am cunoscut. Şi doar mi-a spus de mai multe ori. Dar vezi? Aşa-i omul, uită de la mână pân’ la gură!
O maşină trecu pe lângă ei şi n-am mai auzit nimic. Apoi i-am văzut cum intrau în curţile lor şi cum încuiau poarta. Am surâs de naivitatea lor. Eu nu credeam în astea, pentru mine erau bazaconii. Vise de noapte! Ce nu visează omul! Ies din adâncurile minţii omeneşti tot felul de ciudăţenii şi ei gata! Le pun pe seama strigoilor. M-am gândit la asta toată ziua. Şi pe bunica mea o apuca câteodată meteahna asta cu nălucile de prin cimitir. Tatăl meu, care era mai cu scaun la cap, se distra pe seama ei, dar, când a îmbătrânit şi el, l-am văzut că nu mai ieşea din casă sub nici un chip noaptea, când lătra câinele.”Nu mă duc, măi femeie, vrei să mi se strâmbe şi mie gura, cum am auzit că i s-a întâmplat şi lui Mieluţă Caimacanu?” Mama îl zorea să iasă: “Lasă-l tu pe Mieluţă, ăla stă lângă cimitir, dar noi aici trebuie să ştim cine umblă haihui pe străzi, pot fi hoţii, ce crezi tu, la marginea satului apar tot felul de neisprăviţi!”
—Du-te tu, dacă ai curaj! Eu nu vreau să-ţi spun ce-am visat într-o noapte, că nu-mi mai trebuie neam să ies afară, mai ales pe lună plină!
Îmi aminteam toate astea şi mă gândeam că poate numai bătrânilor li se întâmplă minuni de-astea. Cine ştie, unii dintre ei chiar sunt gata să dea ortul popii şi poate mai trec din când în când în altă dimensiune. Li se pregăteşte plecarea dincolo.
M-am trezit în puterea nopţii şi pentru că nu mai aveam somn, am ieşit să văd luna plină.
În grădina mea se reflecta o lumină stranie, când argintie, când roşiatică, printre frunzele copacilor ce-şi legănau crengile într-un foşnet răcoros.
    La fântâna cu uluc cineva dădu drumul lanţului, iar căldarea metalică plescăi surd în adânc, în timp ce scârţâitul ascuţit se prelungi până se ivi la suprafaţă vasul înalt şi rotund plin cu apă rece. Momente de astea vedeam des, căci drumeţii întârziaţi se opreau la fântână, apa era mai rece şi mai bună pe timpul nopţii. Poate razele lunii o săgetau cu străluciri diamantine şi se încărca de putere dumnezeiască. Omul lăsa căldarea plină pe muchia pietruită a fântânii şi-şi văzu de drumul lui.
     Tăcere absolută! O linişte domoală ca un zbor plutind uşor la fereastră. Mi-am îndreptat privirea într-acolo. Perdelele se mişcau uşor. Mi s-a părut că am văzut acest zbor trecând prin dreptul ferestrei. Simţeam încă fâlfâitul greoi şi mă gândeam că păsările de noapte nu plutesc, ele ţâşnesc prin întuneric, îşi caută locuri ascunse, umbroase.
Pe dumeagul care cobora paralel cu şoseaua l-am văzut pe Ion Nebunul, târâind după el o improvizaţie de cruce din două capete de lemn legate la întretăierea  lor cu o cârpă care atârna şi pe care n-o desluşii bine, probabil ruptă dintr-un cearşaf. Ion se opri în apropierea fântânii, se căzni să pună pe umeri crucea, apoi se aplecă uşor şi începu să meargă în genunchi, simulând mersul piticului şi începu să cânte gâjâit:
“Doamne miluieşte, Doamne miluieşte”, punând crucea în faţa sa, proptindu-şi mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se odihnească. Îl priveam cu milă, apoi uşor amuzată, căci Ion începu să ocolească crucea ca într-un cerc dând din mâini ca şi cum ar tămâia mormântul, se auzi vocea lui miorlăită:“Din pământ venim şi-acolo ne ducem cum m-a dus pe mine nemernicu' ăla de Târcoapă, cu lumânarea mea de la botez, banditul, c-o să-mi dea statul şase sute catralioane, că-l obligă tribunalul suprem, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte” Ion continua să îngâne incoerent aşa numita slujbă, apoi se tăvăli în praf.
Mă gândeam la cât este de năpăstuit. Acest băiat a avut ghinionul să fie lovit de o maşină şi a rămas aşa. Umblă ca bezmeticul şi nu ştie ce spune.
Avea o singură rudă care-şi mai amintea de el. Era o mătuşa de prin Revărsarea, îi mai aducea câte ceva. De multe ori am vorbit cu ea.
—Doamnă dragă, nu-l mai căinaţi atâta! În felul lui e fericit. Nu-şi dă seama ce se petrece cu el. Nouă ne stârneşte mila, dar el chiar se crede important când îl porneşti la vorbă. Toate în capul lui sunt puse alandala. Nu e nimic coerent. E judecata nebunului. Dacă vrei să-ţi fie bine, trebuie să fii de acord cu el. În rest, în mintea lui e o nebuloasă, un amestec de realitate şi halucinaţie. Începe ceva şi chiar eşti gată să asculţi ce spune, deodată cuvintele se amestecă în capul lui într-un haos total. Îl asculţi şi ai tendinţa să zâmbeşti, că-ţi dai seama că sunt bazaconii, nu poţi să-l iei în serios.
Eram singura care avea răbdare să-l asculte. Părea inofensiv. Spectacolele de la fântâna cu uluc aveau loc numai noaptea. Chiar dacă stăteai lângă gard şi-l ascultai, nu se sfia, ba, dimpotrivă, prindea curaj, striga sus şi tare ce-a găsit, pe unde a umblat şi ce-a făcut. Apoi pleca, lăsând capul în jos, urcând încet cărăruia care ducea la căsuţa lui. A doua zi o lua de la capăt.
Altădată însă se petreceau întâmplări inexplicabile. Cândva aici s-au săvârşit ritualuri care mai sunt puse în practică şi astăzi. Aici niciun om nu e fericit. Noaptea se aud pe dealuri bocete înfundate, Tabia este în muţenia ei plină de legende! Acolo ard câteodată focuri cu limbile drepte până la cer. Însă nu toţi vedeau aceste focuri, Oamenii se fereau să se uite noaptea pe Tabie, căci focurile acelea nu erau aducătoare de noroc. Cine le vedea, nu mai avea linişte şi după o vreme dispărea fără urmă. Cu toate acestea, în sufletul fiecărui muritor din Suhat rămânea această tentaţie de a-şi arunca ochii pe deasupra Tabiei noaptea. Această interdicţe de a-ţi arunca ochii pe Tabie noaptea se ascundea în subconştient şi omul nu-şi găsea liniştea până nu-şi satisfăcea acest gând ascuns, înfipt ca un ghimpe în creier. Câteodată nu vedea nimic şi atunci răsufla uşurat, se întâlnea cu unul, cu altul şi îndruga verzi şi uscate, cum că ar fi o născocire de om nebun. După o vreme însă nu mai auzeai nimic de el. Era de negăsit, dispărea fără urmă. Bătrânele atât aşteptau! La rândul lor născoceau alte şi alte poveşti şi aşa apăreau legendele, cum era şi legenda lui moş Stavilar. Numai că povestea lui moş Stavilar pare fără sfârşit. Ea se topeşte în pământul acestor locuri, ea este însăşi înţelesul nedesluşit de nimeni nici până astăzi, căci fiecare dintre cei care s-au născut aici, se identifică cu legenda acestui bătrân, îşi caută rădăcinile, este atras de locul naşterii ca de o vrajă. Aveau credinţa că numai ursitoarele sunt răspunzătoare pentru destinul nostru şi nu mai căutau nici un fel de explicaţie. Tăceau resemnaţi pentru că au înţeles că orice cuvânt aruncat la întâmplare despre Tabie poate să fie aducător de năpastă.
 De cele mai multe ori, îmi plăcea să merg  desculţă prin iarbă. Poate că ar fi trebuit să mă întreb de ce o fac. Când puneam piciorul pe iarba umedă plină de rouă, nu mă gândeam nici la focurile Tabiei, nici la alt pericol. Era doar bucuria de a-mi lipi picioarele de pământ, ca un copil tăvălindu-se prin iarba înaltă. Simţeam cum toate firele de iarbă îmi atingeau tălpile binefăcător.
În ziua aceea mă trezii sub imperiul visului de noapte, dar îmi era bine. Priveam grădina sclipind în roua dimineţii de august, învăluită în toate nuanţele de verde. Căzuse rouă multă în dimineaţa aceea, răsăritul se arăta generos ca o flacără. Mai întâi se ivi soarele ca o roată imensă de un roşu intens de jar, apoi izbucniră flăcări invadând iarba în mărgele sclipitoare galben-portocalii. De pe terasă, priveam tulpinile înalte de ricin care-şi revărsau frunzele mari, umede de rouă, vârfurile ca nişte suliţe roşii, împungând, în legănarea lor semeaţă, aerul. Erau mai presus de florile galbene de floarea-soarelui în miniatură. numite „mărită-mă, mamă”