titina teneBătrânii.      
                          
Merg, încet, bătrânii noștri
tot târșind a lor picioare,   
sunt îngândurați și tristi,       
când se mișcă, totul, doare.. .

Viata le- a trecut, asa,           
precum fulgerul în vară,     
nici n- au inteles -o bine,         
si-acum trebuie sa moară...



Unul merge-ntr-un baston,
iar in mână are o plasă,         
a plecat fără un scop         
numai să iasă din casă....

Altul trece cu- un cățel,         
e legat, dar face salturi.    
 si-l trimite pe bătrân,
repede, pe lângă garduri...                   

Pe alta stradă doi bătrâni,
merg ținându-se de mână,
 eu ma bucur că îi văd.        
 și-n această săptămână...

Își duc traiul, de azi pe mâine,
pensia le este mică, dar,
fix cu ea se depășește
 deficitul bugetar…

Nu au Pensii Speciale,
n-au nimic de încălțat,
buzunarele li-s goale,
dar…ei sunt de condamnat!


  Eu nu știu ce să mai zic,
s-opresc timpul nu se poate
și uite, asa, incet si sigur,
 ne apropiem de moarte....       

Tot aștept, din cer, de sus,
 să dea Dumnezeu o Lege,
că la El totu-i posibil,          
de moarte să ne dezlege....



Case frumoase şi triste…

Case frumoase şi triste,
pe dealuri împrăştiate,
nimeni nu vă locuieşte,
sunteţi case-nsingurate...

Pe dealuri împrăştiate,
case frumoase şi triste,
mai că-mi vine, când vă văd,
să-mi vărs lacrima-n batiste...

In voi nu e sărbătoare,
nu vă vin colindători,
căci, cei ce v-au construit,
sunt plecaţi în alte ţări...

Puteau găsi bucurii,
chiar aici, la ei acasă,
cum că ar sta, cu toţi cei dragi,
adunaţi ,la aceeaşi masă...

Cum că ar asculta cucul,
în pădurea înverzită,
admirând pe sub copaci,
vioreaua înflorită...

Căci averea pe pământ,
nu are nicio valoare,
omul se duce sărac,
dincolo, atunci când moare..

Nu mai chinuiţi copiii,
care plâng rămaşi în ţară!
Niciodată nu uitaţi :
ei sunt singura comoară..

N-avem câte ar trebui,
nici prea-mbelsugată masă,
dar, aici, ne simțim bine,
pentru că,, suntem acasă...

COPIL DE CORCODUSE....

E vară, Doamne, și e cald,
Un vânt plăcut mă mângâie pe față,
Nu pot sa cred și nici să
Înțeleg,
Că, acuma, sunt la margine de viață...
Nepoata mă tot trage inapoi,
Cu chipu-i blând și fin ca de păpușe,
Iar, lângă ea, îmi pare foarte rău,
Că nu mai sunt copil de corcodușe,
Să prind iar fluturii pe deal,
Mama să mă strige imbufnata,
S ascult același cântec din Caval,
Redevenind copilul de
Altădată...


 
IZVORUL DIN TUGĂ

Când cântă guguştiucul printre blocuri
îmi aduc aminte cum la mine-n sat
juca, în aer, fagure, căldura,
iar eu mergeam, cu tata, la arat.
 
Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi
iar eu eram cu gândul doar la masă
când boii se vor odihni şi vor bea apă
şi noi vom sta sub salcia pletoasă…

De pe ştergarul alb, pe iarba verde,
nu  înainte de-a-nălţa o rugă,
mâncam, cu poftă , ceapă cu mălai,
bând apa rece de izvor din tugă.
 
Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,
 nici boii ce trăgeau din greu la jug,
curtea-i pustie, casa stă să cadă
iar buruiana creşte din belşug.
 
Şi dacă aş putea întoarce timpul
să merg sub salcia pletoasă de la drum
să  mai mănânc așa mâncare simplă,
dau toate bunătăţile de acum!

           
Sunt ogorul...

Niciodată viața n-a fost mai frumoasă,
Ca acuma, Doamne, când ea se sfârșește,
Niciodată n-am stat s-o opresc
Și ea a trecut, asa, nebunește...

Am crescut copiii, acuma sunt mari,
Au venit nepoții, ocupați cu ei,
Anii au trecut, pe neobservate
Și s-au scuturat ,ca floarea de tei...

Sunt precum ogorul ce și a dat recolta,
Vin nepoții și-l vor semăna,
Dar cine sa -i vadă? Eu voi fi departe
Și de-acolo, Doamne, nu ii pot vedea...

Sau, poate îi văd, așa zice Domnul,
Că, acolo sus, e foarte frumos,
O sa ajungem bine, dacă pe pământ,
Trăim viața noastră numai în Hristos!