Mirela IanusCȃnd te apuci să citeṣti poezia Mirelei Ianuṣ Dinga parcă te transporţi într-un templu în care nu poţi sta decȃt în poziţia rugii fiindcă poezia Mirelei este ca o litanie care-ţi aminteṣte de sfinţenia ṣi perfecţiunea pe care Dumnezeu o încuvinţează doar poeţilor rarisimi.
    Cred că Mirela este o demnă urmaṣă a Magdei Isanos, aproape geamănă în poezie, ṣi că între poetele contemporane îṣi poate revendica locul de “primadonă” a operei lirice (a creaţiei poetice).
    Poezia Mirelei n-are niciun cusur deṣi poeta este tradiţionalistă exprimȃndu-se în “dulcele stil clasic”, avȃnd simţul prozodiei dus la rafinament.
    Are obsesii puternice: scut, zale, arcaṣi, frig, fluturi, lăstuni, inorogi, caii îngeri, curcubeu, oglindă, busolă mincinoasă, arţar, inocenţă pierdută (sau oferită ca jertfă) ṣ.a., dar sunt împletite-ntr-un firesc, într-o naturaleţe care-o îndepărtează maiestos de orice lamentou (care din păcate a devenit o modă la creatoarele de poezie de dragoste) ducȃndu-i simplitate exprimării în vecinătatea geniului.


    Nu scrie cu hieroglife (HIEROGLIFE) fiindcă ṣtie că n-ar fi înţeleasă dacă planeta n-ar inventa un alt CHAMPOLLION, doar le închipuie numai ca pe un “dram de himeră” spre a atrage atenţia asupra uriaṣei poete care este.
    Nu poate sta în afara creaţiei fiindcă altoieṣte sfinţi triṣti spre a-i înveseli ṣi aṣeza pe socluri pe care podarii obosiţi să-i încarce ṣi să-i ducă la mal în acordurile unei muzici care le-a împrumutat tristeţea, ṣtiind că pieptul clipei n-o să fie niciodată atins fiindcă Zenon are grijă ca nicio lance să nu rănească “clipa cea repede” în MIEZ DE VARĂ.
    Ḯncearcă (în CHEMARE) să răspundă unor chemări menite să-i lămurească răspunsul la întrebări grele fiindcă acceptă invitaţia “la pirute săgetate-n nemiṣcare”, cȃnd este nevoită, în răspȃntiile sale, să-ṣi dea visele “pe-o duzină de clipite” înspăimȃntată că deṣertul se împuţinează cȃnd îṣi varsă nisipul în mare spre a lăsa un gol trist în clepsidre rămase fără nisip (“se cutremură clepsidra cȃnd deṣertul, în contracţii varsă focul ṣi nisipul într-o nesfȃrṣită mare”) îngȃnȃnd doinele care-i curg prin oase (“’ngȃnȃnd doinele curgȃnd în oase”) atunci cȃnd îṣi poartă sacul cu penumbre sustrase din peṣtera lui Platon (“port sacul cu penumbre / pe sub plecăciuni de sălcii cu veṣminte de zeiţă”) căruia intenţionează să-i înţeleagă dialectica pe care ar trebui s-o explice călugărilor preocupaţi de ideea de nemurire (“triṣti călugări ce încearcă nemurirea s-o adune”).
    Cȃnd intră în cenaclul arţarilor unde ascultă sonete pentru “stele bete” ṣi “se îmbată cu vinuri visate” contemplȃnd “nisipuri fierbinţi pe-nserate / cum se-ntorc în clepsidra pustie” ṣi unde “aṣteaptă pe praguri tocite / fȃntȃni nemilos parasite / care cerṣesc apă vie la zei”, nefiind prea sigură că oglinda vălurită (“încreţită”) n-o minte cȃnd refuză să-ṣi arate durerea deṣi “palmele -ţi parcă  o (m-) adună din cioburi de lacăte sparte”.
    Capătul de drum nu-l înţelege decȃt ca temei pentru întoarceri ṣi de aceea face îndemnul: “întoarce-te din drum cȃt timp mai este / răscrucile iau foc ṣi gem nisipuri / din marginile-nalte de poveste / plonjăm spre cuibul altor anotimpuri”, ṣi acceptă ideea că iubitul îi schimbă ursita (“ursita care a (mi-ai) schimbat pe trei eclipse / ṣi-n palme alte linii a (mi-ai) săpat”) ṣi se abandonează “în delta felinarelor nestinse / cȃnd pe puntea dintre valuri” se lasă gustată (“m-ai gustat”), pȃnă cȃnd iubitul îi devine tăcere ṣi desfrȃu (“cȃnd tu devii tăcere ṣi desfrȃu”) într-un amalgam din scoici fecunde (“pulbere de scoici cu perle-n pȃntec”), poeta se transformă în descȃntătoare cădelniţȃnd ṣi scȃncind în delir sunete cȃnd aruncă zarurile (care mereu se opresc pe feţele nedorite) spre fatalitatea unor zeiţe care îṣi dau duhul în altarele lor de închinăciune.
    Orientată de “busole mincinoase” spre un drum pe care nu-l cunoaṣte, plonjează ca-ntr-o mare, într-un lan de grȃu în care nu sesizează direcţia niciunui punct cardinal, ṣi nelămurirea-i sapă tranṣee de apărare pentru a putea vinde amulete pretendentului care-o cere “bobocilor de crin” pentru a o pune ca emblemă heraldică pe scut (“bobocilor de crin mă ceri / emblemă pe un scut”).
    Ḯṣi doreṣte să-ṣi corecteze traiectoria destinului cȃnd îṣi propune să schimbe ULTIMUL MACAZ, pentru a fi martora momentului cȃnd fluturii încep să ningă pe calea unde “îngeri(i) rătăciţi pe ruta ṣoimilor înfometaţi” sunt “triṣti navigatori” prin “tranṣee de miraje” ṣi odată ajunṣi în răspȃntii bȃntuite de îndoieli, îṣi îndreaptă ruta spre un drum fără de întoarcere, din care nu este posibilă nicio evadare chiar dacă ceasul rănit este neîntors ṣi nepotrivit (“ceas rănit”), fiindcă numai zeii au beneficiul evadării (“zȃne din clepsidre, fără nimb ṣi chip / clipele-n tornade poartă spre zenit, / sfărȃmȃnd cătuṣe grele de nisip / astăzi evadează zei din infinit”).
    Asemenea femeii simple (de la sat) care-ṣi înoadă bănuţii în colţul batistei, Mirela Ianuṣ Dinga îṣi pune pe furiṣ în nodul batistei “noaptea cu stele / umbra lunii tristă” fiindcă ṣtie că va fi somată de străjeri vigilenţi, care-i vor “arunca-n aer drumul spre înapoi” fără să i se permită să ceară ajutor prin “scrisori cu strigăt mut” adresate către “nicăieri” deṣi observă nordul, graţie iederii care-i împiedică rătăcirea ṣi-i conservă luciditatea, dȃndu-i puterea “de a sfinţi cărările cu mir”, cȃnd aṣteaptă să fie apărată “de sentinţă” (“de frigul lung, de dor, de nepuntinţă”) ṣi oprită să-ṣi risipească-n cutia milei “moneda rară” ṣi inestimabilă (“între solstiţii frȃngem un suspin / monedă rară în cutia milei”).
    Cȃnd “arţarii ṣi-aprind clorofila de strajă”, “zeii toţi adormiţi în tranṣee” (sătui de-atȃtea războaie inutile) îṣi deleagă atribuţiile unor “vȃnători de himere ṣi amurguri” care năuciţi de onoarea făcută îṣi duc certitudinile legate cu “ancore-n gȃnd” către un “pat de ruguri”, cernȃnd timpul cu nisipul clepsidrei (“cern prin guri de clepsidre flămȃnde nisipuri”) înălţȃnd “totemuri bizare”, iar Mirela Ianuṣ Dinga, uimită, îṣi priveṣte palmele unde se sapă alte linii, menite să-i deturneze sau poate să-i corecteze destinul ṣi ea descȃntă aproape vedic “cȃte nopţi, / cȃte porţi, / cȃte stavile arse, / cȃte zȃne pe rug, / cȃte stele în apă, / cȃte fulgere frȃnte, inorogi puṣi la jug / ce-n albastrul tăcerii / pe ascuns se adapă…” mărturisind că “sunt salcȃmul ce-l scuturi / timpul ca să-l întorci” murmurȃnd “cȃte nopţi, / cȃte porţi, / cȃţi cocori / frȃnţi de nori”, iar noi hotărȃm să jurăm că nicio hieroglifă descifrată n-ar putea reda fonetismul uluitor al versurilor Mirelei.
    Hieroglifele gravate pe sufletele sensibile sunt mai întotdeauna legate mai ales de gara (gările) de nord (“Ḯn toate gările de nord iubirea”) unde nu toate promisiunile care se fac sunt onorate.
    Gările (în vieţile oamenilor) sunt locuri atȃt de speciale (“fiindcă în gările de nord avem vedenii”), c-ar fi necesare tomuri cu explicaţii despre însemnătatea ṣi diversitatea emoţiilor consumate pe peroanele lor.
    Despărţirile, aṣteptările, începutul unei călătorii, sfȃrṣitul unei călătorii etc., dar mai ales locul (gara) în care se împletesc doruri ṣi se întȃmplă momente de dragoste (mărturisită sau denunţată) sunt legate de gară cu forţă, de parcă întreg universul participă la cele întȃmplate cȃnd pe “peroanele zdrelite de obuze / dintr-un război aproape neṣtiut / ne poartă paṣii spre un început / ce iscă întrebări fierbinţi pe buze” ṣi unde nu întotdeauna norii se metamorfozează în crochiuri de hieroglife pe suflet iar pe noi ne obligă la un comentariu temeinic ṣi explicit.
    Lungile călătorii ale Mirelei Ianuṣ Dinga, exilul ṣi succesul n-au îndepărtat-o niciodată de Tecuci-ul natal pe care îl poartă (ṣi-l poartă ṣi pe alte tărȃmuri) în suflet ca pe un talisman.
    ZĂVOAIE(le) LA TECUCI sunt un fel de bibliotecă din Alexandria în care-s adunate toate trăirile legate de dor, dragoste ṣi mai ales cele legate de începuturile sale în oraṣul natal ( cȃnd “la borna dintre cald ṣi frig / pe praguri ṣi uluci / ṣterg(e) paṣi ṣi urme ṣi îṣi striga iubitul (te strig) / prin ploaie la Tecuci”). Tecuci-ul metastazat de sărăcie, (“muṣcat de timp ṣi fugit din hărţi ṣi unde sub coviltir de nuci / e-un sanctuar în care cărţi / se nasc”) nu-i poate oferi nicio perspectivă iar nevoia presantă de a-ṣi face un rost mai bun a pus-o mai mereu pe fugă, obligȃnd-o să-ṣi facă în grabă bagajul ṣi să încarce în lada de zestre amintirile (“ṣi încărcȃnd pe fugă-n carul mare / întreaga zestre de-amintiri ṣi flori / mai sap în lacrimi peṣteră de sare / ṣi-ascund scȃnteia pură-a unor zori”) spre a o putea deschide prin locurile unde purtată de sărăcie să fie nevoită să-ṣi asume condiţia de pribeagă, chiar dacă patria de adopţie a primit-o ca oaspete egal în drepturi ṣi firesc.  
    Și totuṣi nostalgia (ca reminiscenţă a unui sentiment de dragoste neconsumată) o ţine într-o TRANȘEE permanentă unde “e totul nea în cruntă răzvrătire, / e fumegare de tăceri ṣi nori / aripi de fluturi îngropate-n flori / copaci cu rădăcini în nemurire”, “e totul sete, dor strivit de roată, / coloane ṣi arcade-n prăbuṣire, / tranṣee clandestine ce-n neṣtire / ne pun la adăpost de frig ṣi izolată”, sub CUPOLA FRIGULUI  unde “vȃntoasele aruncă-n hăuri fluturi - / vȃrtej de amintiri în chingi plesnite, / cămăṣi de aburi tremurȃnd uimite / pe rănile arcaṣilor, sub scuturi” deṣi FĂRĂ SCUT “cȃntărim adieri cȃnd se-ncruntă zefirul / ṣi se-ntrec în galop inorogi ne-mblȃnziţi / sub potcoave de-oţel îţi ascund iarăṣi firul / de parfum stȃnjenei prematuri albăstriţi” ṣi chinuiţi de-o “sete-ascunsă sub pietre, nesfȃrṣire-n delir / la mormȃntul zăpezii se închină soldaţi, / parcă zȃne valsează sub cupole de mir / cu salcȃmii, de vȃnt fără sens maltrataţi”.
    Uneori dezertează (sau îṣi închipuie că) fiindcă “în cozi bolnave de păun adorm culori secrete, / ṣi mări cu nume de-mprumut mai reproduc meduze / sicrie pentru fluturi rari se-adună în buchete - / roze de sȃnge tămȃind confesiuni confuze” ṣi precizează “am dezertat ṣi noi apoi cu clorofila fiartă / între solstiţii fără rost, mijind între vitralii / scrieri cuneiforme spun că universul iartă / ṣi că amȃnă-ntre zăpezi fatale represalii”.
    Ḯṣi închipuie un dans total al universului, un TANGO ce să fie la îndemȃna oricui “pendulȃnd între două solstiţii, potcoave / de argint căutȃnd inorogi legendari / sapă-adȃnc hieroglife pe-aurore bolnave / ṣi absorb infinit din luceferii rari.  //  jinduind la un dans spiralat de comete” sub “arcuri noi de triumf” cȃnd “partituri(le) pentru zei ṣi năluci” prind fiori.
    Cȃnd “ciopliţi de crivăţ, zei cu biciu-n mȃnă / fac prizoniere umbre răvăṣite, / la curtea îngheţatelor ispite / curg lacrimi către cer dintr-o fȃntȃnă” (uluitor vers, ca mai toate de altfel) ṣi “arcaṣi de gheaţă parcă în unghere / aṣteaptă un răspuns la nesfȃrṣit / cȃnd inorogul de zăpadă cere / să facă pasul către infinit”, face RISIPĂ de sine retrăind emoţii pe care i le reaminteṣte iubitului zicȃnd: “se zvȃrcolesc închise în ierbare / aromele din primăveri uitate / scrisorile fȃntȃnilor secate / fără poṣtaṣi se-ndreaptă spre uitare” ṣi propunȃndu-i “în umbra ta să mă ascunzi o clipă / la confluenţa viselor cu lutul, / la borna unde-ṣi află începutul / tăcerea cȃnd de noi face risipă”.
    Din catargul corăbiei (închipuită s-o ducă spre-o nirvană binemeritată) n-au rămas decȃt “aṣchii de catarg din lemn sfinţit / ni se înfig în tălpi cu-nverṣunare, / scara frȃntă-a iederilor doare, / un cocor bolnav s-a rătăcit” fiindcă furtunile au avut grijă să-i ascundă imnul care s-o mȃntuiască (“un imn ascuns al mȃntuirii”), să-i măsluiască zarurile care i-ar fi permis divinaţia  (“ zaruri aruncate la-ntȃmplare / încȃlcesc arome ṣi-anotimpuri, / în tango se tulbură-n răstimpuri / brȃul de zăpezi peste amnare”)  nelăsȃndu-i decȃt zăvoaie plȃngătoare (“plȃngătoare zăvoaie, cȃnd ceasornice mor, / se ascund după schele de ceaţă amară / în răscruci îngheţate, din busole ce dor, / descifrăm codul lung al luminii de seară”) ṣi “vȃrfuri frȃnte de-arţar mai invocă ninsoarea, / sacagii curajoṣi se avȃntă-n pustiu, / toate duc spre un cuib unde cerul ṣi marea / cresc ca albastrul în puf de zefir străveziu”…”cȃnd de mȃnă mă porţi, rătăcind fără hartă, / spre zăvoaie ce plȃng aṣteptȃnd o scȃnteie” pentru că “ în palma stȃngă mai aṣtept pecetea / ce gura ta o lasă mărturie” fiindcă “doar cumpăna balanţei ne măsoară / unghiul acut dintre amiezi ṣi noapte / ṣi-n palma mea sărutul tău coboară / ca avalanṣă de săgeţi ṣi ṣoapte”.
    De tot ce i se întȃmplă (dar mai ales în dragoste) îṣi face vinovate mȃinile (“atȃta sete ne-a unit odată / ṣi-am pariat pe ochiul din fȃntȃnă, / pe linia din palma torturată / a timpului, căci clipa se amȃnă”) care au permis ca în căuṣul lor să se sape linii prea adȃnci (“au palmele cu linii zdrenţuite / zeii tăcuţi migrȃnd spre neṣtiut / în riduri ce-mi apar pe nesimţite / se cuibăresc aromele de lut.  //  gem în salcȃmi ciuntiţi  cu-nfrigurare / parfumuri ṣi otrăvuri disperate, / din palmele-mi cer astăzi îndurare / atȃtea linii prea adȃnc săpate.”), menite să anunţe telegrame predestinate (“la poarta-naltă spre regatul morţii / nu-i nimeni să cerṣească îndurare, / chiar dacă telegrame ale sorţii / au fost trimise către fiecare.”) ṣi interdicţia de a face plimbări prin grădini (care ṣi acelea au fost suspendate de Semiramida).
    Cȃnd “mama vitregă a iernii stă pe flori de crin ṣi plȃnge”, Mirela Ianuṣ Dinga face PROFEȚII despre un final nefericit al unor religii contestate de ignoranţi ṣi apostaţi (“preotese arestate la ieṣirea din altare / au în mȃini crȃmpeie smulse din descȃntece secrete, / cuie ruginite fură gustul viselor amare / dintr-o scȃndură pe care zeii ṣi-au schiţat portrete”) aducȃndu-se într-o espectativă pe care nu ṣi-a dorit-o  (“în marṣul printre focuri ṣi puhoaie / de clipe, salutăm un far surpat, / biserici, piscuri ce s-au dărȃmat / sunt grohotiṣ sfinţit de timp ṣi ploaie” fiindcă “mirajul ne conduce spre uitare - / gondolă albă, legăn pentru zȃne, / din curcubeu un portativ rămȃne / ca trambulină verde către mare.”) interzicȃndu-ṣi METAMORFOZA  NORILOR.  
    Ḯn orice caz editura eCreator , graţie lui Ioan Romeo Roṣiianu (care are cultura necesară, ochiul ṣi priceperea unuia dintre cei mai buni “selecţioneri” de poeţi ṣi poezie), prin Mirela Ianuṣ Dinga ṣi-a pus la coroană perla cea mai de preţ a momentului.