Mirela Ianus„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru”, spunea Nichita Stănescu, iar dorința de înălțare sufletească, de eliberare a aripilor către „albastru” este susținută de către Mirela Ianuș Dinga în cea de-a opta carte de poezie, „În toate gările de nord iubirea”.
Fiind la al treilea ei volum apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare, autoarea „dansează” de data aceasta un „Tango” printre multiple simboluri, regăsindu-se cu asiduitate între fluturi și inorogi („Psalmi cântați de fântâni na mai cheamă în forță / la o slujbă striată cu sidef selenar / picătura de rouă luminând ca o torță / pune-n frunze sămânța unui alt fel de jar. // Pendulând între două solstiții, potcoave / de argint căutând inorogi legendari / sapă-adânc hieroglife pe-aurore bolnave / și absorb infinit din luceferii rari.”), tangoul iubirii desfășurându-se într-o sală de bal a universului (macrocosmosul sau microcosmosul).


O provocare extrem de bine elaborată de către sufletul plin de iubire al autoarei, volumul de față tratează o poezie postmodernistă, într-o paletă stilistică proprie, cu numeroase imagini vizuale și auditive, de forță care transpun metaforic puterea constructivă sau distructivă a iubirii.
Compus din două secțiuni („Hieroglife de suflet” și „În toate gările de nord iubirea”), acest volum creează un impact emoțional strategic, covârșitor prin greutatea cuvintelor cheie, a laitmotivelor uzitate care dau naștere unei lumi unice, lumea sufletului său pe care o devoalează într-un mod original și eufonic, transmițând cu glasul unui tunet capacitatea de dăruire.
Oscilând între lumini și umbre, între început și sfârșit, între sacru și profan (între scrierea hieratică și demotică a hieroglifelor), Mirela Ianuș Dinga regăsește un „noi” al iubirii sale în „Hieroglife”, văzând sfera respectivă „Suntem ancore frânte-n furtună, / suntem poduri rănite de ape, / hieroglife citite de lună, / amulete ascunse sub pleoape”, deși se pare că iubirea a atins epilogul („La sfârșit de cărare și eră”).
Această scriere nedeslușită este cea a încifrării jocului iubirii, a acelei legături considerată „nordul”, septentrionul sufletului, acest punct cardinal al direcției primare, fiind folosit, implicit sau explicit, pentru a defini celelalte trei direcții cardinale („Doruri se frâng în gările de nord / și bate câmpii gândul fără zgardă / coroana teilor mai stă de gardă / la bariera care dă spre cord. // Între solstiții suntem salvamari / ce-ncearcă să cuprindă-n brațe valuri / și răsturnând o amforă-ntre maluri / privim cum crește-o arcă din stejari.” – În gările de nord).
Din gările de nord pleacă trenuri către diferite destinații, din nordul „cordului” pleacă doar iubirea, acest tren al vieții ce poartă în el dureri, doruri, suferința „dureros de dulce” (Eminescu), binele generat de minunea din om, tăcerile, speranțele și regăsirile, schimbând macazul la fel ca și „Ursita mi-ai schimbat pe trei eclipse / și-n palme alte linii mi-ai săpat / în delta felinarelor nestinse / pe puntea dintre valuri m-ai gustat.” (Capăt de lume).
Mânată de o anume „Nostalgie” („Lămpi cu sticla afumată țes lumini și văluri sumbre / gâtul lebedelor negre pentru timp e-o cobiliță, / căci de la un vis la altul îmi port sacul cu penumbre/ pe sub plecăciuni de sălcii cu veșminte de zeiță”), încearcă o „Evadare” („Noi purtăm potcoave frânte-n buzunare / când vulcani valsează la apus cu focul / dirijori de iască, notele amare / le sădesc pe roata învârtind norocul.”) în anumite „Clipe” („Și curge iedera mustind în franjuri / pe zidurile triste dinspre nord / deasupra clipei noastre negre pajuri / rotesc țintind eclipsele în cord”), nedorind îndepărtarea iubirii, ci invocarea și așteptarea acesteia („În palma stângă mai aștept pecetea / ce gura ta o lasă mărturie, / e un alai de fluturi astăzi setea / de ochii tăi cu flacăr-azurie” – În palmă) în „cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece” („M. Eminescu), în „perimetrul strâmt în care clipa / ne-a proclamat anarhic semizei”.
Periplul cosmic, prin „Elixirul lunii” („Frânt pe nicovală, miezul nopții noastre / parcă evadase dintr-un ceas rănit / când fierari lunatici scot potcoave-albastre / chiar din jarul stelei moarte la zenit”) este dublat de lumea luxuriantă a plantelor, dar și a animalelor care simbolizează vrerea creației, a înălțării prin spirit și artă, până la contopirea cu absolutul.
Arțarul, simbol al iubiților (în China și Japonia) sau al alungării demonilor și al liniștirii sufletești (în America de Nord) „recită sonete / când ploile scapă din frâu, / când pâinea născându-se-n grâu / se roagă la stelele bete.” („Arțari”) sau „îngână sonate / când palmele parcă m-adună / din cioburi de lacăte sparte” („Arțarii îngână sonate”).
Pasionată de verdele vieții, al „clorofilei” („Pe ghergheful clorofilei vântul mai brodează sfinți” – Vântul) de stejari, tei, meri, arțari (fiecare dintre ei ocupând un loc distinct în simbolistica plantelor), de obiecte purtătoare de noroc: potcoave („gem potcoave” – Așchii de catarg), „Ancore și portative”,  „nicovale-nstrăinate, zori curbate de fierari” sau de imensitatea și puritatea albului din „Corăbii de zăpadă” („În iarna-ngândurându-se spre nord / îmi las privirea-n crivăț să se spele / când nopțile – ciorchini greoi de stele - / frâng ancore-n cuiburi de fiord.”), cartea se desfășoară pe cele două coordonate, antinomice chiar ale prologului și epilogului, nedând senzația de sfârșit, ci de acea circularitate a vieții.
Forma aceasta a cercului catrenelor este dată de rima îmbrățișată care strânge în ea, concluzionând esența vieții creatorului și rodul muncii sale („Înfrățit cu zeii, sărutând pământul, / se-ntoarce Poetul să trăiască-n mit / plămădind în stele ne-ncetat cuvântul / dă tribut de odă timpului oprit. // Înrudit cu cerul, meșterind cuvântul, / cade-n somn Poetul să-ncolțească-n lut, / inima lui largă-aproape cât pământul / se-ntoarce să bată ritmu-n Absolut.” – Poetul).
Atingerea absolutului este marcată însă prin „fluturi” („rugul albilor fluturi izbucnește-n colind” – Zeii toți ...) despre care H. Hesse scria că „fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă și în același timp cea mai importantă formă de viață a unui animal, iar alte popoare îi consideră încorporarea dintre viață și moarte, ca simbol al trecerii vieții, dar și ca speranță în nemurire.
Tot înălțarea e bine definită de animalul mitic, „inorogul” („Stors de amănunte, curcubeul geme, / inorogi visează fuga de pe steme” – Curcubeul), acest animal controversat, existent în tradiția multor popare, menționat și în Biblie (salvator al omenirii) care are multiple valențe și tot felul de legende care au marcat omenirea.
Poetul, acest geniu neînțeles, acest animal singuratic – inorogul, aduce bucurii, chiar dacă trăiește în spațiul oniric și în solitudinea lui.
Însingurându-și eul liric (în mod voit parcă), Mirela Ianuș Dinga trăiește în lumea celui de-al șaptelea cer, oferind în acest fel bucurii cititorilor săi, întocmai ca licornii pe care îi risipește cu dărnicie către sufletele împătimite de frumos.
Fie ca toate sufletele să primească măcar un unicorn drept cadou din „nordul” inimii Mirelei Ianuș Dinga!