"Voi înşivă mărturisiţi că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci." (Matei 23, 31)

Societatea românească dispune de capacitatea, rar întâlnită la alte popoare, de a stârni amuzament, mirare, dezgust şi furie, eventual în acelaşi timp. În România comedia şi drama se succed şi se întrepătrund dezinvolt,  iar  spectatorii înşişi sunt surprinşi  uneori interpretând fără talent rolul  de figuranţi  ai piesei absurde.  Fără a socoti spectacolul mediatic care celor slabi de înger le provoacă obsesii şi nevroze, este suficient să ieşi din casă pentru a întâlni în cel mai scurt timp o persoană sau o situaţie care să îţi pună la încercare gusturile şi nervii, răbdarea şi buzunarele. În România nu te poţi plictisi. Viaţa este mult prea complicată, neprevăzutul pluteşte în aer, absurdul te pândeşte după colţ.

Dar cel mai trist este că totul se desfăşoară sub semnul deriziunii.

Nu cred să existe un alt popor care după şaptezeci de ani să îi condamne din nou pe cei răposaţi, după cum mă îndoiesc că în alte părţi există înjurături mai colorate despre morţi. La iniţiativa şi cu sprijinul generos al celor care redactează istoria doar pentru că se numără printre învingători, după celebra afirmaţie atribuită lui Winston Churchill, cei înfrânţi, batjocoriţi, torturaţi şi omorâţi pentru că au iubit neamul românesc şi L-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste, tocmai ei, cei mai curajoşi dintre toţi sunt din nou puşi la punct şi expediaţi la subsolul memoriei naţionale. Nu contează că şi-au plătit cu sânge vina de a fi optat la un moment dat pentru un ideal eşuat. În opinia acuzatorilor, simpla apartenenţă formală la o anumită mişcare îi dezonorează pe veci.  Cât despre speranţele, rugăciunile, idealurile, lacrimile, suferinţele, jertfa acestor oameni, ”la dracu’ cu ele!”.  

 Înainte de a se pronunţa sentinţa condamnării la moarte de către completul de judecată nazist, căpitanul sârb Spas Spasovici, protagonistul volumului Tărâmul inaccesibil al Sfântului Nicolae Velimirovici (Cathisma, 2007), primeşte dreptul de a-şi rosti ultimele cuvinte. ”Domnilor judecători, spune ofiţerul sârb, cu voce sigură şi chipul luminat de o strălucire neobişnuită, mă aşteaptă ceea ce voi numiţi moarte şi ceea ce eu numesc viaţă. Eu mă îndrept spre Împărăţia veşnică şi singura reală. În această imensă Împărăţie există şi Serbia cerească. Acolo trăiesc sfinţii, mucenicii şi propovăduitorii. Voi îi izgoniţi, iar Dumnezeu îi primeşte, pentru ca ei să devină judecătorii voştri când va veni vremea”.

  Da, domnilor judecători ai morţilor noştri, mai există o Românie, diferită de cea întinată în fiecare clipă de cetăţenii ei, diferită de cea care ne exasperează, o Românie pe care voi o dispreţuiţi fără a înceta să o exploataţi cu lăcomie. România unde nu există compromis, unde nu mai fac legea învingătorii de conjunctură ai istoriei, unde nu dictează legi absurde şi părtinitoare, unde nu îşi găsesc loc urâtul,  patimile, resentimentele, micimea omenească. România de sus este populată de miile de sfinţi ai temniţelor comuniste, pe care, din raţiuni de corectitudine politică, autoritatea eclesală întârzie să îi recunoască. Dar Dumnezeu nu se uită la faţa omului,  nu pune mare preţ pe sentinţe şi decrete omeneşti şi îi primeşte la El pe cei de care lumea se leapădă  tocmai pentru că ei nu s-au lepădat de El.  

Prin urmare, tovarăşi judecători, de ce vă luaţi de morţii noştri? Cine sunteţi voi ca să-i judecaţi? Ce instanţă morală vă dă dreptul să vă substituiţi Judecătorului şi să despărţiţi voi, înainte de vreme, oile de capre? Şi cum de îndrăzniţi să sugeraţi că fascismul este mai condamnabil decât comunismul şi că Ana Pauker este un personaj mai onorabil decât Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea? Cum de vă permiteţi să stabiliţi voi modelele acestui neam şi să decideţi voi lecturile generaţiilor viitoare? Cine sunteţi voi ca să ne impuneţi pe cine anume  să preţuim şi pe cine să dezavuăm, pentru cine să ne rugăm şi pe cine să renegăm?

Cine sunteţi voi de vă luaţi de morţii noştri? Daţi-le pace, nu-i tulburaţi cu  duşmănia voastră! Au murit neîmpliniţi, în chinuri groaznice şi cu idealurile frânte,   sperând până în ultima clipă că noi, copiii şi nepoţii lor, vom trăi  într-o lume mai bună.

De fapt ar trebui să vă mulţumim. Ne-aţi adus aminte că ei ne sunt modelele, că ei ne-au trasat drumul către cer şi că datorită lor nu e cazul să ne ruşinăm de neamul nostru. Ne-aţi mai amintit că deasupra României absurde există patria cerească, Împărăţia veşnică şi singura reală, în care păşea pentru prima oară, în urmă cu douăzeci de secole, Războinicul de pe Golgota.   

http://www.constiintaortodoxa.ro/component/content/article/2373.html