Se adună norii cenușii pe cer. Vântul bate din ce în ce mai tare. S-a săturat să stea închis în colivia caldă a soarelui. Bucuros că a scăpat de căldură, suflă cu putere ca să se răcorească, lovește copacii și le scutură frunzele, spulberă praful de pe drum și-l stropește cu apa stoarsă din norii grei, ca niște bureți plini cu apă.Toamna l-a primit la ea, dar acum a îmbătrânit și nu-l mai poate ține în frâu. Este neastâmpărat ca un copil. Într-o zi toamna îi zice:
          -Potolește-te puțin, altfel îl vei trezi pe unchiul tău, moș Crivăț, care te va izgoni de aici!
          -De ce?! Eu doar mă joc puțin cu crengile copacilor și cu frunzele lor!
          -În joaca ta, le scuturi frunzele, le golești crengile și ei se supără că rămân golași!
          -Îmi pare rău, zise vântul.
          -Te cred, dar acum du-te și te culcă puțin. Mai lasă soarele să mângâie pământul, doar câteva zile.


          Atunci vântul s-a potolit, ascunzându-se în căsuța lui din pădure. Nu știu câte zile a dormit, dar într-o zi simți că-l zgâlțâie ceva. Până să-și dea seama, Crivățul i-a spart căsuța și-l pleznea cu biciul lui de gheață.
          -E cazul să plec, se gândi el și plecă repede s-o caute pe Toamnă.
          -Unde-o fi? Se întrebă el.
          Speriată de Crivăț, Toamna și-a făcut bagajele și a plecat cât de repede a putut. Vântul a întrebat o furnică:
          -N-ai văzut-o pe doamna Toamnă?
          -Nu, răspunse furnica zgribulită de frig. Iartă-mă, dar trebuie să merg în mușuroi, unde-i cald și bine.
          -Dar de ce nu te mai joci puțin cu mine?
          -Ţi-am spus că mi-e frig şi mama nu mă lasă afară când vine Crivăţul.
          -Dar de ce? Întrebă vântul.
          -Crivățul îngheață totul. El este frate cu Gerul și merg mereu împreună.
          -Dar eu nu-l cunosc nici pe Crivăț, nici pe Ger.
          -Ai să-i cunoști îndată.
          În acel moment, vântul simți că-i îngheață suflerea și atunci pricepu că e cazul să plece și el după Toamnă.
          Furnicuța tremurând de frig se întoarse repede în mușuroi, închizând bine ușa în urma ei.
          -Unde ai fost, o întrebă mama ei?
          -Am povestit cu vântul.
          -Ești prietenă cu el?
          -Nu, mămico! Ne-am întâlnit când voiam să închid ușa.
          -Am înțeles, dar acum hai să mă ajuți puțin.
          -La ce, întrebă furnicuța Fărâmica.
-Trebuie să-i curățăm pe frățiorii tăi mai mici, apoi să le dăm să mănânce.
          -Bine, mamă. Dar apoi mă lași să mă joc puțin?
          -Te las, dar să nu ieși afară din mușuroi!
          Furnica Fărâmica a ajutat-o pe mămica ei, apoi a mâncat și ea ceva pentru că flămânzise după atâta treabă. Mai târziu și-a luat jucăriile, a mai chemat câteva furnicuțe din vecini și s-au jucat până spre seară. Un șuierat puternic le-a speriat și au fugit fiecare la mama ei.
          -Ce-a fost asta, mamă? Întrebă Fărâmica.
          -Crivățul. A venit cu fratele său, Gerul.
          -Dar de ce sunt atât de furioși?
          -Își caută cojoacele pe care le-a ascuns Baba-Iarna.
          -Și Baba unde-i?
          -Nu știu exact, dar știu că se ascunde prin păduri și este greu de găsit.
          -Dar cu noi ce are?
          -Nu are nimic, zise mama. Doar că noi suntem așa de mici iar el, în furia lui ne-ar lua pe sus și ne-ar duce cine știe unde.
          -Uau! Eu aș vrea să zbor, zise Fărâmica!
          -Fetița mea, nu știi ce spui. Ai îngheța în două clipe și ai muri.
          Atunci, Fărâmica își plecă ochii rușinată și-și văzu mai departe de joaca ei. Când se plictisi, se pregăti de culcare împreună cu mama, cu surioarele și frățiorii ei. Târziu, în noapte, s-au auzit bătăi în ușă.
          -Cine-o fi la ora asta?
          -Eu, răspunse un glas tremurat și plângăreț.
          -Cine eu, întrebă furnica?
          -Vecinul tău, Greierașul!
          -Dar ce-i cu tine aici la ora asta târzie și pe așa un frig?
          -Crivățul mi-a spart căsuța și în furia lui mi-a zvânturat toată mâncarea din cămară.
          -Haide, intră și încălzește-te la noi.
          Greierașul intră, își uscă aripioarele și se încălzi lângă soba mică a furnicuței.
          -Acum ce ai să faci, îl întrebă furnica?
          -Nu știu. Totul este înghețat și eu nu am destulă putere să-mi fac acum o altă casă. Iar de mâncare nici nu mai vorbesc. De unde aș mai aduna acum?
          -Nu te necăji. Am să vorbesc eu cu regina noastră. Pe cât e de frumoasă pe atât e de bună și poate te va lăsa să stai la noi până la primăvară.
          -Îți mulțumesc. Nici nu știi cât mă bucur, dragă furnicuță.
          Furnica plecă în zori s-o întrebe pe regina lor, dacă îl poate lăsa pe Greieraș să stea acolo până la primăvară.
          -Bună dimineața, regina mea.
          -Bună dimineața. Cum de te-ai trezit așa de devreme, doar e iarnă!
          -Am o problemă, zise furnica neștiind cum să-i spună reginei despre ce-i vorba.
          -Ei haide! Spune, nu te mai fâstâci!
          -Îți spun, regina mea. Ieri noapte a venit Greierașul la ușa mea, mai mult mort decât viu.
          -Dar ce-a pățit?
          -Crivățul și Gerul i-au distrus casa și i-au împrăștiat toate proviziile, așa că acum e pe drumuri.
          -Bietul Greieraș. Spune-i că-l primesc în camera de oaspeți până la primăvară. Dar cu o condiție.
          -Care, regina mea?
          -Dacă va fi de acord să cânte la toate petrecerile noastre!
          -Am să-i spun, zise bucuroasă furnica.
          Se întoarse în mare grabă în cămăruța ei și-i povesti Greierașului tot ce vorbise cu regina.
          -Ești de acord?
          -Da, bineînțeles. Asta este cea mai mare plăcere a mea, să cânt!
          -Foarte bine! Vino să te prezint reginei!
          Furnica și Greierașul au plecat grăbiți la regină. După ce făcură plecăciunile pline de respect și mulțumire, Greierașul sărută mâna reginei. Aceasta îl primi cu multă plăcere, mai ales că ea îl iubea de multă vreme pe acest frumos menestrel.
          În seara următoare, regina a dat un bal de „Bun venit!” pentru Greieraș. Acesta a cântat până în zori și toată lumea a dansat și s-a distrat de minune. Furnicuța Fărâmica și prietenele ei șușoteau: ce frumos este greierașul și suspinau încet ca să nu le audă cineva.
          Zilele treceau, serile dansa tot mușuroiul, până a venit primăvara. Nimănui nu i-a mai păsat de frigul de afară, numai regina era tot mai tristă. Se gândea că odată cu venirea primăverii, va pleca și greierașul ei iubit. Dar și greierașul era la fel de trist, când rămânea singur în cămăruța lui. Se tot gândea cum să facă, să n-o piardă pe regina inimii lui.
          Într-o zi, își făcu curaj și se prezentă în fața reginei și-i spuse oful lui. Regina l-a ascultat apoi i-a spus că și ea îl iubește. Fericiți, s-au îmbrățișat și s-au pregătit de nuntă. Au făcut o nuntă mare, furnicească și s-au distrat până în primăvară, când razele soarelui au încălzit mușuroiul. Apoi toate furnicile au ieșit afară, bucuroase și pentru că a venit primăvara, dar și pentru că acum aveau și un rege în mușuroiul lor.