Toate drumurile duc în același loc, aşa cum înţelepciunea populară spune că de ce îţi este frică nu vei scăpa. Ele premerg, diverg, emerg, converg...  sfârșesc în capătul celălalt al vederii, dincolo de punct, acolo unde începe un alt ochi, o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă conștiință. Drumurile nu se termină, se continuă, căci de asta sunt drumuri și nu tihnă. Odihna este oaza, popasul... într-un deșert în care jupânesă este doar fata morgană ce devine intempestiv îndemn și, scop.
  Aceste popasuri de pace trebuiesc imortalizate pentru a nu se pierde, pentru ca ceia ce va urma să aibă repere, precum este marcajul de pe marginea șoselelor. Marcajul este pentru orientare. Dar tot el poate fi impulsul unei digresiuni pentru a pune început unui alt drum. Însă pentru asta trebuie să fii temerar.  Să-ți asumi riscuri.


   Îmi aduc aminte de o zisă pe care am auzit-o și eu în drumul meu, cum, că un oarecare șofer întrebat de un polițist de ce a depășit linia continuă, acesta i-a răspus:
 - Pă ce domnule, am strâmbat-o?
   Ăsta nu era un temerar... dar oarece șarm și îndrăzneală a avut și el, mai ales că i-a fost adnotată ca circumstanță agravantă în procesul verbal de contravenție.
   Cum drumurile sunt lungi și încâlcite și nu cunosc pe nimeni care să le fi dat de capăt în afară de  Bunul Dumnezeu, singurul care le cunoaște mersul ca drept întemeietor a toate, eu despre escalele de senin vreau să grăiesc. Și nu despre toate, că sunt multe câte cuvinte. Doar despre tradiții, acele dovezi pe care oamenii le-au lăsat drept semn al trecerii lor, pentru desfătare, cunoaștere și aducere aminte. Ele trebuiesc păstrate cu sfințenie pentru a avea unde ne întoarce ori de câte ori ne rătăcim prin hățișurile vieții.
  Ei(!)... și cum stau eu așa la sfârșit de an, gândind la drumurile parcurse pe trăita și încă nesfârșita cale a anului ce tocmai dă să se încheie și, așteptând urători, așa cum îi stă bine dealtfel gospodarului, ca să nu spun țăranului pentru a nu-i bucura prea mult pe unii, uite că mă trezesc cu doriţii oaspeţi:
 - Primiți cu mireasa?
 Măi să fie! îmi zic. Ce datină o mai fi fiind și asta? Căci mireasa ne-a fost lăsată de la începuturile lumii, chiar dacă nu toți avem parte sau nu toți suntem vrednici de ea. Îmi suna ca trădare domestică. Dar soția mea fiind ocupată cu cozonacii, am profitat de neatenția ei, nu că ar fi fost pentru prima oară, și zic:
                                                                                      
 - Primim!
 Aici aș fi zis: primesc(!), primesc(!), dar ar fi fost disonant și-mi era să nu-mi trezesc consoarta la realitate dintre cei cozonaci.
 Apoi și-a făcut mireasa numărul, constatând în completarea ridiculului că era băiat... eu am dat ce era de dat și gata. Musafirii au plecat.
  Acum cică să ignori vigilența femeii.
 - Cum primești măi toți netrebnicii? Mireasă îți trebuie? îmi aruncă a mea soție fără a se întoarce către mine.
 Na! dacă o mai poți scoate pe unde ai băgat-o!
 - Sunt și ei niște colindători acolo, i-am răspuns eu, doar nu vei fi vrând să te ure oarece artiști.
 - Nu! Dar erai mai inspirat dacă le dădeai niște bani și-i lăsai să plece, să nu ne mai blasfemieze sărbătorile.
 - Tu, cu intransigența ta... Nu puteam să-i umilesc așa. Poate ar fi trebuit totuși să le atrag atenția că riscă să cadă în derizoriu. Dar nici acest lucru nu am putut să-l fac...
 - Mă gândesc, oare nu-i mai următește nimeni? Altă dată știu că erau eliberate niște autorizații de la primărie pentru grupurile astea.
 - Crezi că nu au fost autorizate? Pune-te în locul primarului! Ce-ai fi făcut? Şi-apoi ori ce lucru are un început. Mă gândesc la evoluţia evenimentelor recente, cum se stăduiesc unii să ne impună modele noi de viaţă conjugală. Cine poate şti dacă în viitor, mireasa nu va fi o tradiţie autentică doar în alegorii.
    Și uite așa, această discuție mi-a animat aducere-aminte.
  Tradițiile, în special cele legate de portul românesc ca și cele ce țin de biserică și credința strămoșească sunt o prezență pregnantă în viața românilor de pretutindeni. Firesc, m-am atașat și eu de obiceiurile împământenite prin traiul oamenilor din diferite locuri și mai ales din locurile natale. Chiar dacă unele dintre acestea nu au devenit statornicii, amintesc totuși de frumosul ce i-a însoțit pe cei din jurul nostru ca și pe cei de dinaintea noastră. Ce-i drept... obiceiurile de anul nou nu au fost printre cele care m-au mișcat în mod deosebit, dar mi-au lăsat amintiri pe care nu pot să le ignor.
   Mă transpun în vremea copilăriei, când, după data de șase decembrie, dată la care Biserica Ortodoxă împreună cu poporul drept credincios îl sărbătoresc pe Sfântul Nicolaie iar satul românesc este prins de forfota și mirajul pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă, eram prins de efervescența admirabilelor evenimente. Acum toate cele ale traiului obținute prin muncă și sudoare sunt ajunse în cămară, în beci, dar și în podul casei, aici, unde sunt așteptate cu mare nerăbdare la împlinirea vremii șiragurile de cârnați, sau "trandafir" cum le mai spun localnicii acestor delicateți culinare cu care am crescut eu, ca
                                                                     
dealtfel și alte generații și generații de compatrioți de pe întregul pământ. Mă refer la locurile unde există suflu românesc...
    Nu prea am înțeles eu bine de ce li se mai spune trandafir(!)... totuși, dacă îi asemăn cu florile de pe ia fetelor sau cu focul răzoarele de sub fereastră, indubitabil, primesc un răspuns corespunzător.
     Dar până la sărbătorile mult așteptate, vremea este de post și te cutreieră cu graba și nerăbdarea. Numai gândul îți este dezmierdat de viitoarele gusturi, mirosuri și bucurii. Parafrazându-l pe părintele Gheorghe, duhovnicul meu, această perioadă premergătoare praznicului ce va veni... cu înverșunarea pregătirilor, reprezintă esența evenimentului. Ea dă  savoare sărbătorii în sine, care trece dealtfel extrem de repede, arătându-ne efemeritatea timpului și a vieții. Numai focul, râvna, încrâncenarea sunt adevăratele temeinicii ce dau sens marilor sărbători. Astea rămân: amintirea, nostalgia și experiența. Aceasta din urmă, experiența, poate face ca lucrul experimentat să devină de la an la an cât mai apropiat de perfecțiune, fără să o atingă vreodată. Cu cât cauți absolutul, cu cât îți este mai apropiat, cu atât te pierzi în imensitate și te încălzești fulgurant la strălucirea clipei. Dealtfel experiențele astea trăite individual, îi bucură și pe cei din jur, care la rândul lor le probează și perfecționează. Așa sunt tradițiile de sfârșit de an ale Românilor...
  Cum în Dragomireștiul copilăriei mele lucrurile nu s-ar fi putut întâmpla altfel decât la unison cu toată țara, după Sfântul Neculai, aici, începea o vânzoleală care la început îi mișca cei drept doar pe copii. Mă refer la organizarea grupurilor de colindători, urători și a cetelor haiducești. În fiecare seară după lăsarea  întunericului, peste cele multe dealuri, auzeai buciume, țicnale, pocnituri din bici. Toate aveau darul de a produce emulație și un declic în sufletul celor mai puțin sensibili la astfel de practici, dar mai ales în sufletul părinților. Asta pentru a se îndupleca și a-și lăsa odraslele să se antreneze în astfel de grupuri.
    Mie îmi cam displăceau aceste evenimente. Îmi aminteau de niște episoade, când fiind preșcolar, veneau în această perioadă la bunicii mei așa zișii mascați; mai ales în noaptea de Sfântul Vasile. Mă speriau de stăteam numai cu capul pe sub plapumă. Apoi, nu se demascau nici în ruptul capului, chiar dacă bunica se supăra și-i certa, apoi îi ruga chiar, numai pentru a-mi face mie plăcere. Oricum bunicii mei îi recunoșteau după vorbă, port, sau le antecunoșteau costumele; fiind consăteni, vecini, rude chiar. Mai era și faptul că bunicul meu le tolera comportamentul, gândind așa, că nu-și pot reface costumația sau machiajul la fiecare casă. Asta având în vedere că... "drumu-i lung/omătul mare", noaptea de anul nou scurtă și casele ce trebuiau colindate, multe.
   Aici am să amintesc în antiteza acestei toleranțe de socrul meu, Ion, care din spusele soției, era un mare admirator al acestor tradiții. În perioada sărbătorilor dădea cu totul în mintea copiilor. Le pregătea

costumele, le amintea urăturile, îi învăța și le dirija jocurile pe roluri. Ce mai... își trăia în fiecare an cu prilejul acestor sărbători, copilăria. Însă comicul e, că atunci când un oarecare copil învățat probabil de tatăl său, i-a intonat ca urare: La ureche trei bidoane/ ia mai rage măi Ioane... s-a supărat și la mustrat pe copil, apoi pe cei ce l-au învățat, încât poate și astăzi își amintesc pățania; dacă or mai fi trăind.
  Dar reticența mea față de anumite tradiții ce marcheaza sfârșitul de an, este și urmarea praxisului unor astfel de obiceiuri.
 Tocmai vă vorbeam de înflăcărarea ce-i cuprindea pe copii când se apropiau sărbătorile de sfârșit de an, care nu tocmai întâmplător, coincideau și cu vacanța școlară de iarnă. Cum puteam eu să evit clocotul unor asemenea trăiri gregare. Nici o șansă!
   Acum, îmi amintesc și de fetele mele Diana și Roxana...
   Într-unul din anii copilăriei lor, au stabilit de comun acord că vor merge cu colindul. Nu le-am încurajat, având în vedere că noi eram venetici, după cum ne catalogau conlocuitorii satului unde viețuiam și ne desfășurăm activitatea. Venetic este un termen peiorativ. Denotă "dragostea" cu care eram îmbrățișați noi părinții, ca medici veterinari și "specialiști" în același timp. Dar cum poți opri copiii de la asemenea zaharicale ale copilăriei... Nicicum! Şi uite așa, le auzeam cum plănuiau câte curți vor colinda și câți bani vor face, iar în ziua cu pricina din curiozitate și spirit protector,  le-am urmărit... Au strigat la poarta unui vecin preț la vreo jumătate de oră. Nu le venea să creadă că nu sunt primite. Apoi fiica cea mare, Diana, s-a întors direct acasă cu o față ce-i trăda de la două poște indignarea și, strigând de cum a intrat pe poartă:
  - Primiți cu colindul?
  Bineînțeles... i-am spus că primesc, apoi i-am dat atâția bani cât am considerat că ar fi obținut dacă ar fi colindat tot satul; dar tot nu cred că m-am apropiat de suma visată de ea.
  Cea mai mică dintre fete, Roxana, mai ambițioasă, a mai strigat la câteva porți vecine, reușind chiar să înduioșeze gospodarii câtorva case să-i dea câțiva bănuți. Desumflată și posomorâtă, s-a întors și ea acasă, dar a trebuit să o rog insistent să mă colinde. Numai după ce a aflat de la soră-sa care i-a fost darul, i s-a răsărit fața dintre neguri și s-a înduplecat să mă ure.
     Întorcându-mă la vremea copilăriei mele, mergeam la fiecare Sfântul Vasile de-mi uram rudele, bunicii, eventual colegii sau vecinii și obțineam ceva bani. Ei, dar în unul din acești ani, am fost cooptat de un vecin să mă angrenez într-un grup de haiduci: Iancu Jianul. Nu pot ști prin ce mijloace au ajuns pe plaiurile Moldovei asemene parodii a căror origini se găseac în zone ale țării atât de îndepărtate, dar cred că acestea întăresc și adeveresc unitatea poporului român. Entuziasmul întregului grup, punerea în scenă ca să zic așa, cu efortul învățării rolului și repetețiile zilnice- sau mai bine zis din toate nopțile-
                                                                 
până în ajunul sărbătorii de Sfântu' Vasile au fost deosebit de plăcute și m-au încărcat de frumos. Însă când am ajuns a pune în practică cele învățate și exersate, adică, a da reprezentații la fiecare curte de gospodar ce catadixea a ne primi grupul de colindători sau haiduci cum ne autodefineam... când strigam la fiecare poartă:
 - Primiți haiducii?!
... nu prea mai era pe placul meu. Mă cuprindea un sentiment de umilință când trebuia să primim plată de la fiecare băbuță, de la orice sărman scăpătat din cine știe ce motive. Cu toate acestea, ceilalți coechipieri radiau. Cu mare bucurie erau enumerați într-un carnețel gospodarii și banii primiți de la aceștia, așa încât, la final să poată fi împărțiți echitabil tuturor.
 Eu anteștiam procedura, că doar trăiam în sat cu oamenii, dar îmi imaginasem că vom colinda pe sărite, după obraz, afinități sau rubedenii. Mai ales că mă apropiam de paisprezece ani și aveam pretenții de flăcău. Acum mergeam la petreceri unde făceam ocheade fetelor, mai strângeam în ascuns mijlocul câte uneia sau îi mai furam câte un sărut nevinovat-pe-jumătate...
   Eram stăpânit de un sentiment de mândrie, care într-altfel, mi-a adus atâtea neplăceri în cursul vieții mele viitoare. De ce!? Căci mult mai târziu când am devenit medic veterinar, la fel anteconsiderând că voi lucra pe animale, negândind că acestea au proprietari cu tot soiul de pretenții și așteptări exagerate, m-am desumflat de mândrie, decăzând direct în ciubota cu umilință. Nu vreau să-mi amintesc nici cum, din medici veterinari, colegii noștri propășiți politic și ajunși în capul mesei, adică diriguitori ai profesiei, ne-au transformat în văcari, cu atribuții mult mai umile decât le aveau anterior tehnicienii sau personalul medical veterinar cu studii medii. Pentru că aceștia aveau un statut. Fiind angajații statului, erau respectați de crescătorii de animale, uneori chiar mai mult decât medicii. Noi, supuși unor legi și ordonanțe guvernamentale mereu schimbătoare, obligați și constrânși pecuniar de a executa activități care intră în atribuțiunile șefilor noștri- mandatați dealtfel cu mijloace de coerciție- am devenit adevărate slugi. Oricine deține o funcție: polițiști, primari, medici veterinari din diferite compartimente ale statului, angajați APIA, președinți de asociații ale crescătorilor de animale, angajați ai fiscului... până la ultimul țăran, încearcă să eludeze legea și să obțină de la noi tot soiul de avantaje, neținând cont că munca noastră trebuie să ne asigure atât traiul obișnuit cât și dotarea pentru desfășurarea în bune condiții a activității, care dealtfel implică cheltuieli nebănuit de mari. Aici mă refer exclusiv la medicii veterinari de circumscripție, așa cum sunt eu. Dar vorba aia: Cine poate oase roade/Cine nu, nici carne moale.
     Părăsind  divagația... una peste alta frumosul acestei tradiții a primit cunună de succes, mai ales pentru mine, care, aproape nu era curte să nu primesc cuvinte de felicitare și apreciere:
                                                                   
 - Măi dar inimos mai ești!
 - Măi dar ce talent ai!
 - Îl moștenești pe taică-tu... etc, etc.
 Cu toate astea, nu m-am mai angrenat niciodată în astfel de trupe. La luarea acestei decizii a contribuit în bună măsură cred, un fapt destul de ridicul, demn de povestirile lui Ion Creangă.
   După cum v-am spus că îmi alunecau ochii la fete, în respectiva seară de revelion, după ce ne-am retras fiecare individ din trupa de haiduci pe la casele noastre, m-am gândit așa, să merg să-i fac o vizită de curtuazie unei fete pe care o iubeam, fiindu-mi și colegă de clasă printre altele. Fără să realizez că în cursul zilei trecusem cu faimoasa mea trupă haiducească pe la părinții ei, care necunoscând bineînțeles idila noastră, au crezut că am venit din nou cu uratul. Așa că m-au persiflat, de mi-au roșit obrăjorii de purceluș; cum probabil mă considerau ei datorită acestui fapt. Fata mi-a apreciat gestul... dar câte trebuie să mai sufere un îndrăgostit!...
    Pe fată o iubeam de multișor, dar prieteni am devenit abia acum la ultimul crăciun, când atât eu cât și ea, am primit de la părinți libertatea de a umbla la baluri.
   De curând, fiind într-un exces nostlgic, am auzit-o și pe o verișoară de-a mea, Maria,  căreia noi îi spunem Coca  așa cum a dezmirdat-o mătușă-mea, fiind într-un nume cu ea. Eu în timpul mai de pe urmă îi spun cumătră, căci a botezat-o pe fiică-mea Diana.
    Îmi zice ea cu o undă de regret:
 - Frumos mai era cumătre, când erau baluri. Ca fete, nu ne stătea bine a întreba dacă... și când sunt organizate. Mai ales, când nu aveam prieteni care să ne invite. Ţin minte cum în fiecare sâmbătă, sau ajun de sărbătoare atunci când nu era vreme de post, stăteam cu sufletul la gură de emoția așteptării. Cum  mai fremătam de bucurie când înaintea înserării auzeam fanfara cântând în deal la biserică. Intona mai întâi un marș, apoi câteva cântece dintre cele mai în vogă în vremea aceia, de se auzea în tot satul, dar și în satele învecinate.
   Era preludiul viitoarei petreceri.
   Dar erau baluri și baluri. Acestea din nopţile de crăciun, intrau în complexul de atribuţii ale Vălăretului... un grup de șapte opt băieți inimoși, iubitori de muzică și joc, ce se gândeau poate și la un oarece câștig, dar sunt convins că acesta din urmă era cel mai neînsemnat. Aceşti tineri, care erau cei mai aşezaţi şi mai conservatorişti, recunoscuţi dealtfel cu veleiţăti de lider, se ocupau de organizarea tuturor evenimentelor ce se vor petrece în perioada sărbătorilor.
   Erau emblema lor.
   Mai întâi unul, poate doi dintre ei se ocupau de muzică, adică mergeau de tocmeau un taraf de lăutari.
                                                                             
De cele mai multe ori acest taraf era din Doagele, un alt sat al comunei, care în jumătatea lui țigănească avea mai multe astfel de formații recunoscute în toată zona. Erau ani în care muzica era adusă de la Puiești, o altă comună situată pe Valea Tutovei și unde în general erau tarafuri de orchestră; Doagele fiind renumit prin fanfară. Dealtfel fanfara era preferată, deorece se potrivea mai bine evenimentelor...  dintre care o parte se vor desfășurau în aer liber;  orchestra fiind mai mult un taraf de salon.
     Nu era ușor de găsit și împăcat taraf într-o asemenea perioadă a anului, când în mai toate satele și cătunele se organizau evenimente asemănătoare. Vorba aia: înainte și după postul crăciunului, e scumpă carnea lăutarului. Aceasta și datorită nunţilor ce se organizau de obicei toamna... cunoscut fiind belșugul ei.
    Alți câțiva tineri ai grupului, adunau ipochimeni de vârste diferite, dar mai ales gospodari trecuţi de prima tinereţe, bine cunoscători şi mai ales executanţi ai jocurilor alegorice specifice acestor sărbatori mult aşteptate. Sub îndrumarea acestora din urmă dealtfel, se vor antrena tinerii care vor duce mai departe stindardul bucuriei de frumos. Se  încropeau practic nişte completuri de învăţare şi creaţie pe care le pot denumi cel mai bine prin sintagma "atelier şcoală". Astfel: obiceiuri, practici, realităţi şi angoase ale traiului rural, erau imortalizate parodic transgresându-le artistic. Aici mă refer la arta populară, sămânţa şi fundaţia artei autentice, oricât de sofisticată ar fi ea prin devenire.
    Apoi ultimii doi-trei dintre tinerii acestui grup, poate cei mai înzestrați de bunul Dumnezeu cu
vino-ncoace, mergeau pe la fete pentru a le invita la balurile sărbătorilor. Asta pentru a le introduce și pe ele în fervoarea pregătirilor. Căci trăinicia lucrurilor lumești e dată și de îndemânarea, ochiul aplecat la frumos și, mai ales de farmecul feminin. Fiind invitate de onoare, ele nu plăteau bilet de intrare la aceste baluri de sărbători. Aveau însă obligația morală de a primi apoi acest grup când se va ajunge cu strigarea în poarta lor; iar uneori ajutau și la întocmirea și ornarea costumelor.
   De obicei ornarea cu oglinzi încadrate de panglici divers colorate a căciulilor membrilor- când grupul se numea de flăcăi sau feciori, ori a caschetelor când își atribuiau perogative de ofițeri, ca și cusutul pe costumele alegorice a mărgelelor, al însemnelor, al zurgălăilor sau clopoțeilor după caz, erau făcute de prietenele acestor tineri. Mai ajutau cei drept și mamele, când acestea ajungeau să fie înduplecate de fii ori de fiicele lor.
   Acum, părăsind lumea organizatorilor, ne vom opri un pic asupra activității acelora pe care i-am numit ipochimeni, așa, pentru nuanța termenului... care mi s-a părut cel mai potrivit în a denumi astfel de zurbagii frumoși. Dacă grupul de organizatori, flăcai sau ofițeri, dădeau notă eleganței actului artistic, aceștia închipuiau paleta coloristică a Vălăretului; pe care îl încadrau și defineau.
     În așa numitele de către mine ateliere școală, termen pe care l-am împrumutat din vasta literetură de
                                                                          
toate spețele, se pregăteau jocurile alegorice, reprezentații care parodiau traiul și activitatea omeanilor truditori în mediul rural. Aici mă refer numai la momente ale copilăriei mele... care astăzi nu mai arată la fel datorită vremurilor mult schimbate, dar și datorită ochiului meu îmbătrânit. Aceste jocuri, clivaj al vieții în alb și negru, al binelui și răului, purtau denumiri conforme: capra, călușeii, ursarii. Ele parabolizează întai activitatea comunității, apoi stampe ale trecerii prin viață... babele, moșnegii, eventual mireasa de la care am pornit această povestire. Urmează o lume paralelă, a observației: țigăncile, ghicitoarele, urâții. Dar cununa, bomboana de pe colivă- denumită în careurile rebusistice tort țărănesc- era  Harapul. Acesta e acul de balanță ce cântărește fictiv, lupta întunericului cu lumina. Am amintit aici de careurile rebusistice, cu gândul și la tendința poeziei românești contemporane. Bineînțeles, aceasta este o simplă părere personală.
   De obicei actorii acestor bijuterii populare, erau dintre cei mai nonconformiști și rebeli tineri. La ei, ordinea firească a lucrurilor așa cum era ea în restul anului, nu prea le venea bine sau nu prea le era confortabilă. Această alteritate și aceste transfigurări, le puneau practic în valoare adevăratul lor temperament. Imixtiunea cabotinilor era imediat sesizată și extirpată prin nonșalanță. Cel mai important lucru era bucuria sufletului.
     Aceste manifestări, după ce erau pregătite cu migală dar și cu plăcere, își găseau materializarea în jocul specific sărbătorilor momentului, începând de la Crăciun și până după Sfântul Vasile. Dar ce spun eu, aceste frumoase practici țineau până pe șase-șapte ianuarie, când se sărbătoresc Botezul Domnului și Sfântul Ioan. Asta numai dacă pecuniar, toate lucrurile au mers conform planului. Dar și atunci când aceste planuri șchiopătau din varii motive, se găseau alți tineri care să preia din mers activitatea organizatorică și să o ducă la bun sfârșit. Așa cum îi stă bine oricărui act artistic, fie el și popular, să aibă început promițător și sfârșit nostalgic.
    Toate rolurile erau urmărite cu mare plăcere de fiecare gospodar ce primea Vălăretul, dar în subconștient, toți așteptau cu nerăbdare intrarea în arenă a Harapului...
   Spun arenă, ducându-mă iarăși cu gândul la una din întâmplările la care am fost martor în copilărie, când un secreter de partid comunist, cum erau atunci vremurile răsărite peste țară sub ploaia proletcultismului rusesc, pentru a da bine în noua sa funcție șefilor, s-a gândit să facă un lucru ieșit din comun. Adică să construiască un amfiteatru în aer liber. Nu știu care a fost viziunea lui, dar tatăl meu fiind pe atunci directorul Căminului Cultural, a reacționat:
 - Alt set de chei, altă responsabilitate fără nici un rost.
   Asta așa în familie... Nu cred să fi avut curajul să se opună în mod oficial. Însă eu ca toți copiii, mă bucuram în sinea mea, zicându-mi că va mai răsări un loc de joacă, relaxare și distracție. Nici nu

bănuiam ce implică un astfel de proiect fantezist!
 Dar am aflat.
 Mai întâi s-a stabilit că acest lucru se va face prin muncă patriotică obligatorie prestată de țăranii din întreaga comună. Apoi s-a stabilit locul: un teren în pantă situat în vecinătatea școlii, mai exact, a corpului de școală în care era și clasa mea. Acest corp de școală, care era practic o ruină a unui conac boieresc, era construit în așa fel încât să aibe două nivele fără a fi nevoie de scară de acces între ele. Intrarea la primul nivel făcându-se direct de pe tăpșan.
 Respectivul corp, arăta foarte bine dacă te îndepărtai de el la două trei sute de metri, aspect care cred că l-a inspirat și pe acest secretar de partid, ce era din Bârlad, fiind detașat acum la noi în comună pentru a veghea la înfăptuirea Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate și apoi dirijarea ei până hăt, hăt... în comunism.
 Și cum vă spuneam, au purces într-o luni disdedimineață- asta probabil pentru a marca sloganul "zorii societății comuniste"- a se aduna oameni din întreaga comună, cu hârlețe, sape, lopeți și roabe; ințenționând materializarea strălucitului proiect.
  Eu împreună cu colegul meu de bancă fiind de serviciu la curățenie și autogospodărire, am rămas în respectiva memorabilă zi la ultima oră de curs, în clasă; timp în care ceilalți colegi erau la ora de sport. Această materie de curs din programa școlară, sportul sau educația fizica mai corect, se desfășura pe cele două terenuri, respectiv de fotbal și de handbal, încropite ca și iluzoriul viitor amfiteatru prin săpături în colinele pe care le-a lăsat  bunul Dumnezeu în perimetrul de clădiri, curți și locuri virane al școlii. Când timpul era defavorabil desfășurării orelor de sport în aer liber, acestea se țineu într-o fostă sală de clasă devenită prin utilare sală de sport și situată într-o altă clădire fost boierească, confiscată de-a dreptul și, trecută apoi în cărțile de economie politică ca fiind naționalizată. Dar vă spuneam că terenurile de sport au fost amenajate prin aceleași metode prin care se preconiza a se încropi și viitorul amfiteatru. Asta pentru a marca antiteza dintre un proiect dorit și unul ce nu era pe placul nimănui, probabil nu datorită proiectului în sine, ci a percepției colective privind utilitatea lui. În afară de asta... ori ce om care se stăduiește prin sudoare și travaliu să înfăptuiască un bun, oricare ar fi el, așteaptă fie remunerație, fie drept de folosință asupra lui. Ăsta este și motivul pentru care atunci când sau amenajat terenurile de sport prin munca elevilor din ciclul doi, adică mai mărișori, sub îndrumarea unui inimos și ambițios profesor de sport, s-a făcut cu tragere de inimă cum s-ar spune. Noi, inflăcărații, visam la joacă, iar profesorul se gândea la desfășurarea în condiții optime a orelor de sport. Munca acestui profesor a dat roade în rândul elevilor, care au devenit mai sănătoși și viguroși, iar cei mai talentați și norocoși au fost evidențiați în anii următori chiar în diferite întreceri sportive. Aici pot aminti de o    
                                                                                    
colegă de clasă din vremea aceia, care a devenit vicecampioană națională la tenis de masă, dar și de un alt coleg, care de altfel este și promotorul acestei povestiri. Acesta a fost cooptat imediat ce a ajuns la un liceu bârlădean, în echipa de rugby Rulmentul Bârlad; care pe atunci era una dintre cele mai performante pe plan național.  Alte performanțe ale colegilor mei de atunci nu mai cunosc, dar mă pot da exemplu și pe mine, care ori de câte ori am participat la concursuri școlare, apoi în timpul desfășurării serviciului militar, nu am fost niciodată depășit în curse de atletism pe distanțe între o mie și cinci mii de metri.
   Acestă rezistență a mea poate era nativă, dar se datora în mod sigur și amenajării terenurilor de sport amintite, pe care mă zbenguiam toată ziulica și întreaga vară, bineînțeles, atunci când scăpam de sub supravegherea părinților... Ceilalți copii, veneau, se jucau, oboseau și plecau, dar eu rămâneam până mă fugărea înserarea. Nu percepeam oboseală și nici foame.
  Nici profesorul de sport nu a rămas neîncununat de lauri, având în vedere că a fost observat de diriguitorii vremii și avansat în diferite funcții politice și organizatorice locale.
      Dar pentru a nu vă lăsa în suspans, am să vă explic de ce acest fost coleg al meu de școală generală, care pe deasupra îmi este și văr de-al doilea după arborele tatei, este promotorul acestei povestiri. Asta pentru că m-a inspirat când l-am văzut mai deunăzi, după atâția amar de ani, pe facebook-ul nostru de toate zilele și nopțile din urmă, cum a postat un crâmpei din jocul Harapului, așa cum a ajuns el după europenizare și globalizare, adăugând:
 - Aceasta este amintirea cea mai plăcută a vieții mele!
 Iarăși nu pot depăși acest moment al povestirii, fără să amintesc și de mătușa Catinca, ce era soră cu bunicul meu de pe tată, dar era și bunica acestui coleg în același timp.
 Aceasta mi-a rămas vie în suburbiile conștientului datorită scoliozei și cifozei care au aplecat-o de spate la vârsta bătrâneților ei, adică, atunci când am cunoscut-o eu, încât îi ajungea nasul aproape de degetele cele mari ale picioarelor. Copil fiind, mă întrebam dacă reușește vreodată să vadă soarele din postura de cârlig cu care s-a procopsit... și mă mai minunam cât de ageră și muncitoare era,
ignorându-și total handicapul.
 Apoi și pe vărul ăsta al meu, de al doilea după cum vă spuneam, mi-l amintesc cum în prima vacanță de iarnă, după ce a plecat la Bârlad pentru înalte studii liceale, a început a se lăuda, cei drept nu nefiresc și nici arogant, cum este el rugbyst și cât de apreciat este de către antrenor și coechipieri.
 Eu neavând ce face, cunoscând oarecum regulile jocului, am încercat al testa:
 - Cum joci Gheorghiță... cum plachezi, cum faci eseu... cum alea cum alealalte...
 - Răspunsul lui m-a șocat:
                                                                                   
 - Iau mingea sub braț și fug cu ea până trec de marginea de fund a terenului, apoi o pun jos.
  Şi iarăşi aici, aş vrea să-l parafrazez pe un profesor de-al meu de sport- din facultate de data aceasta- care arbitrând un meci de volei în care eram prezent şi eu, afonul şi nepregătitul şi, care încercând să trimit balonul peste fileu, l-am lovit atât de deficitar, încât l-a străfulgerat pe profesor direct în figură. Lovitura a fost puternică şi l-a întors pe "arbitru" cu faţa la perete. Nerealizând poziţia în
care se află, acesta a început a eschibiţiona, aflându-se cu spatele către noi:
  - Punct negru! Punct negru! Ai punct negru!
  Asta i-a venit omului să spună atunci... Dar situaţia a devenit atât de ridicolă şi umilitoare în acelaşi timp, încât eu m-am procopsit cu vreo două note de doi, de mă gândeam că voi intra în analele universitare ca singurul student restanţier la sport, din toate timpurile. Şi cum gândeam eu aşa că singura şansă de a scapa de restanţă ar fi să se treacă la sistemul rusesc de notare, Providenţa, a făcut ca într-un meci de fotbal arbitrat de acelaşi profesor, să marchez două goluri din poziţii absolut imposibile.
 Cam aşa cum a fost şi lovitura pe care o dădusem la amintitul meci de volei. În schimb profesorul de data aceasta a fost cuprins de o reală exuberanţă:
 - Bravo Huidici! Eşti extraordinar!
 - Ei domnu' profesor, nu sunt eu cel mai mare fotbalist...
 - Păi ce! Asta este esenţa fotbalului: şut şi gol!!! Bravo ai nota zece!...şi-am scăpat de restanţă.
   Dacă Gheorghită văru-meu, a reușit vreodată să-și însușească regulile acestui joc bărbătesc, rugby, dacă a ajuns sau nu sportiv de performanță, nu am de unde ști, dar mi-e plăcută amintirea lui ca fiind cel mai solid elev din clasă, de ziceai că e cu doi trei ani mai mare decât noi și, cum venea el mereu cu gutui la școală, începând de toamna timpuriu când aceste fructe prind a se îngălbeni și până la vacanța de iarnă. Era inimos și ne servea pe toți, iar atunci când cineva îi dădea o gutuie sau un măr spre degustare, căsca o gură imensă și mușca din fruct de nu mai rămânea celui ce servea decât cotorul; râdea apoi cu toată fața, deplin satisfăcut de propriul record.
  Dar să mă întorc în sala de clasă, unde alături de colegul de bancă rămăsesem să facem curățenie și mai ales să păzim de furi bunurile colegilor.
   Clădirea corpului de școală unde se afla clasa noastră și care am amintit deja că era foarte veche, avea o arhitectură aparte, fiind înconjurată pe două laturi de prispe asemănătoare unor balcoane, de unde aveai o minunată priveliște asupra întregului sat, apoi a Văii Tutovei până acolo unde te ținea vederea... și nu în ultimul rând asupra șantierului nou deschis la zece cinsprezece metri mai în vale.
   Cum stăteam noi în acest balcon, așa, netrebnici și plictisiți și meditam la ceilalți colegi ce-și desfășurau plăcuta și mereu așteptata oră de sport, lui Ionel, prietenul meu, i-a sărit în ochi un fapt
      126
ciudat și care în viziunea mea, include sămânța falimentului așa numitei Societăți Socialiste, ce se vedea deja multilateral dezvoltată. Râdea de se ținea cu mâinile de burtă, încât, nici nu-mi putea descrie motivul humorului său. Când s-a mai liniștit oarecum, mi-a arătat printre sincope cum se desfășura treaba pe mărețul șantier.
 El având un vecin recunoscut ca fiind foarte leneș, în dorința de a se dumiri dacă era sau nu așa, a procedat nevinovat la al urmări- acesta, fiind și el convocat astăzi alături de alți consăteni la obligatoria muncă patriotică- și-mi zice:
- Ia privește la Nourică cum se spetește!
 Mă uit... Ce credeți că văd?
   Individul, cu un hârleț în mână, scuipa în palmă, lua hotărât o pozitie pentru a înfige unealta în pământ, dar își aducea aminte că trebuie să-i spună ceva persoanei din dreapta lui. După câteva minute bune de discuții, scuipa din nou în palme... dar își aducea aminte de cel din stânga cu care discuta din
nou. Apoi se făcea a măsura ceva, se mai învârtea, scuipa din nou în palme, vorbea cu cel din față, apoi cu cel din spate, mai pleca să mai discute și cu cei mai îndepărtați de el... și, revenea la practicele anterioare. Culmea e, că eu am extins observația și la alți lucrători care făceau aproximativ același lucru.
   Am râs toată ora aceia... am râs împreună și cu alți colegi care au revenit de la ora de sport...
   Din cale-afară de curios, am rămas și după încheierea programului școlar în sala de clasă, singur, să mă dumiresc cum evoluează lucrul. Vă spun cu mâna pe inimă, că dacă alții au mai împuns solul cu hârlețul din când în când, așa probabil pentru a se vedea câtuși de puțin răscolit pământul, respectivul individ, nu i-a produs acestuia nici măcar o zgârâetură; adică nu a săpat absolut deloc.
 Asta așa ca să se adeverească o zicală care circula în acele vremuri: Ca toți bine să trăim /Ei se fac că ne plătesc/Noi ne facem că muncim.  Acum, am vrut să redau această zicală întocmai cum circula ea... din gură în gură.
  În sfârșit, e bine de știut că respecticul amfiteatru, nu a fost finalizat niciodată!
                                                                ***
 Harapul! Un tânăr frumos ca prezență, înalt și puternic precum un pisc carpatic pe care poți citi în voie exercițiul rezistenței la intemperii, maleabil și ductil precum un bloc de huilă, negru de sus până jos și înfipt parcă, obsucur, în adâncuri... își face în sfârșit intrarea în arenă. Înălțimea îi este exagerată de un coif ferm de culoare neagră, ornat cu ghirlande artizanale și mărgele din sticlă divers colorate, care în lumina iernii, melanj al razelor unui soare zgârcit cu albul abundent al zăpezii, capătă irizații magice.            
Magia sărbătorilor de iarnă!...Adevăr și poveste.  Costumul  Harapului este negru, tip combinezon,
                                                                           
format prin croiala unui singur cupon de material mulat pe corpul atletic de tinerețe și vigoare, iar pentru a nu coborî standardul la alura unui coșar, mijlocul îi este încins cu o centură din piele asemănătoare cu cele ofițerești și ornată cu zurgălăi galbeni. Deasemenea o curea din piele pe piept care face atingere cu diagonala acelorași ofițeri enumerați deja, ornată și ea cu clopoței de culoare gabenă florală, precum și două șiraguri de clopoței de aceiași culoare ținând loc de vipușcă pe laturile externe ale pantalonului, întregesc costumul alegoric. Acesta este totuși completat de opincile cu nujițele înfășurate pe glezne până la mijlocul lor peste colțunii din lână neagră, ca și de vopseaua neagră-cărbune de pe chip, mâini și toate porțiunile vizibile ale pielii. Toate dau măsura unui rol care trebuie neapărat interpretat magistral, cel puțin pe scena nu lipsită de pretenții, a publicului rural. Căci spectatorii sunt nu numai din comuna Dragomirești cu cele douăsprezece sate componente, dar și invitații acestora din cine știe ce sate și regiuni, precum și persoane din stafurile județene, care au venit pentru a vedea si aprecia pe viu acest frumos și bărbătesc joc caracteristic locului și sărbătorii.
   Intrarea Harapului în partitura scenică este a unei vedete(!), pe care însă, publicul o vrea într-un joc de vendetă.
     Orchestra sau fanfara atacă melodia caracteristică jocului, care deși populară, are o complexitate deosebită: mai întâi un marș, sacadat, când Harapul intră în scenă cu pași mici și ritmici agitând deasupra capului două săbii din lemn vopsite în negru, fără a le încrucișa. Mișcarea săbiilor este de dute-vino lăsând impresia unei scene protocolare, lipsită de agresivitate, prezentându-se în acest mod privitorilor personajul, cu răbdare și cu toate părțile corporale și dându-le astfel acestora răgaz să admire costumul, grația, dar și să comenteze; eventual să exclame...
    Treptat, muzica devine din ce în ce mai nuanțată: mai întâi un iureș asemănător sârbei, când Harapul joacă în vârful picioarelor, ducându-le iute, ritmic și elegant unul în spatele celuilalt, păstrând concomitent un perimetru cât mai mic de joc pentru a nu da impresia unui dezechilibru. În același timp încrucișeză armonic și săbiile deasupra capului. Acum melodia este într-un crescendo tumultos, timp în care Harapul sare peste una din săbii cu trupul aplecat pe spate cât mai aproape de pământ agitând în același timp zurgălăii și clopoțeii, într-un decor imaginativ de revoltă și agresivitate; în continuare face același exercițiu și peste cea de-a doua sabie. Jocul aduce întrucâtva cu cel al călușarilor din zona sudică a țării, iar pe alocuri cu cazaciocul, dar într-un registru absolut original. Durata unui astfel de exercițiu este de câteva minute bune... Apoi jocul se domolește revenind la scena încrucișării picioarelor către în spate, precum și la alte floricele coregrafice și figurative ce dau notă artistică talentului interpretativ individual. Treptat, treptat, muzica alunecă spre acompaniamentul altor interpreți  "urâți", de frumoși ce sunt, ce-și vor juca scena programată și exersată.
 Gerul iernii, sau, poate strigătul sufletelor, îi face pe cei tineri să se strângă unul în altul furându-și inevitabile săruturi nevinovate, iar cei de vârstă medie să se strângă în torți și să-și apropie trupurile empatizând cu actorii. Doar moșnegii și băbuțele își trăiesc intens amintirile, boscorodindu-i pe copiii, mai mari sau mai mici, care dornici de a-și remarca prezența, întregesc tabloul unui eveniment viu și care se vrea memorabil...
    În unul din aceste tablouri, în unul din acei trecuți ani, mă aflam şi eu...
    Cât eram de fericit!
     În timp ce priveam spectacolul, sora mea Lidia aflată în spatele meu, îmi strângea mijlocul mimând un dans, gerul îmi sfichiuia obrajii, iar prin albul iernii pestriţ de lume, irizau fiorii dragostei mele timide pentru fata care ştiindu-se iubită, poza o figură indiferentă. Totul era culoare, inocenţă, fior nesfârşit,  precum nesfârşită e amintirea ce bântuie prin tremurul cuvintelor pe coala aceasta de hârtie albă... ca iarna care a fost şi ca cea pe care o simt din ce în ce mai