Cei ce au trecut prin școli, dacă au studiat intens sau doar au trecut așa... "ca gâsca prin apă",  vorba românului, nu se poate să nu fi întâlnit profesori pe care să-i fi simpatizat, precum și profesori care n-au fost pe placul lor din diferite motive: fie că erau prea exigenți, fie că aveau un discurs necorespunzător așteptărilor sau vocației lor, poate datorită unor caracteristici fizico-estetice sau unor deficiențe ce țin de dicție, de comportament, de apartenențe și afinități culturale sau cine știe câte și mai câte astfel de motive or mai fi avut. Elevul însă cu deprinderile lui, nu trebuie niciodată sa-l surprindă pe profesor. Până la toată urma, profesorul stă în fața învățăcelului pentru a-l educa, pentru a-l forma intelectual sau profesional și nicidecum pentru a-l gâdili ori scărpina între coarne, precum mai fac unii țărani vițeilor când îi învăța să împungă. Și analogia nu este întâmplătoare, deoarece un comportament neadecvat din partea profesorilor, poate duce la deprinderi dintre cele mai diverse, cu consecințe nebănuite asupra elevilor, printre care frecvente sunt aroganța și frustrarea.

Când un elev sau student este tratat diferit față de un altul în situații de similitudine și mai ales în mod repetat, respectivul profesor se descalifică automat. Profesorul nu este vreun vechil sau stăpân, ci o balanță a cunoștințelor și corectitudinii, o icoană a onestității, un modelator al caracterelor. Numai în atare situații se poate numi profesor, deoarece, tot ce va fi mâine un popor depinde de profesionalismul lor; al învățătorilor și profesorilor. Aceștia sunt apostolii neamului, de aceia și vocația lor trebuie să fie formatoare nu defăimătoare. Sunt primii chemați atât în păstrarea bunelor tradiții cât și în schimbarea a tot ce-i perimat, mai ales în condiții de pace când toate se fac pe îndelete și fără opreliști. Eșecul unei societăți în orice plan, ca și în toate planurile, este eșecul lor.
 Și uite așa, tot gândindu-mă la foștii mei învățători și profesori, puzderie mare(!), m-am oprit cu gândul la câțiva cărora evident nu le voi divulga numele, afară de faptul ca ale lor comedii să nu-i divulge. Parcă cine mai poate ști...
    Încă nu trecusem mult de pragul primilor șapte ani și nu uitasem încă de prima mea mare, aș putea spune cea mai mare cumpănă a vieții; chiar dacă pe atunci nu o conștientizam astfel... aici mă refer la dispariția din peisajul vieții mele a mamei, mult iubita și mai ales mult dorita mea mamă și când toți cei din jurul meu, mă refer la mulțime de neaveniți, mă consolau chipurile:
 - Vaai de capul tău ce-o să pățești!
sau
 - Săracul, ce milă mi-e de el!
ori
 - Nici nu vreau măcar, să mă gândesc la viața pe care o s-o ai!... că altă grijă s-a abătut dinspre cele guri spurcate ale lumii asupra căpușorului meu cu păr zburlit; asta, din cauză că uram la maximum frizerii ce-mi lăsau mâncărimi pe după ceafă. Și nu o spun pentru că nu aveau dreptate, mă refer la gurile lumii, ci pentru că mă înspăimântau, fără a-mi sugera vreo posibilitate de-a ieși din impas. Căci nici nu era! Dar nu tu o încurajare acolo din partea lor, nu tu o îmbărbătare! Nu tu un pupic pe burtică ca la gravide... Numai baliverne scăpate așa printre celelalte ale vieții.
 Și care era această nouă grijă!?...
  - Ai dat de dracu! La toamnă intri la școală și-l vei avea învățător pe Chioru!
 Și-apoi să te ții câte povestiri sumbre am auzit la adresa acestui personaj ce mi-a alimentat coșmarul nopților până a venit ziua cu pricina. Nefasta zi!... Adică prima zi de școală!
 Vă spun sincer că gura lumii a fost mult mai blândă decât realitatea.
  Nici n-am pășit bine în curtea școlii, unde cum e obiceiul la zile festive, lumea este veselă și îmbrăcată de gală pentru a rămâne cu amintiri frumoase, că și aud o voce care mi s-a părut cea mai aspră pe care o auzisem până atunci:
 - Toți elevii de clasa întâi, să se așeze pe un singur rând în fața mea!
 Nu mai rețin cum ne-om fi așezat... mai împinși, mai ordonați de părinți, dar știu că rândul s-a transformat rapid într-o coloană ce și-a urmat învățătorul, lăsându-i pe toți ceilalți: părinți, elevi, învățători și profesori, să se bucure de festivitate. Noi dezavantajații sorții, am pornit încolonați către un corp de școală uitat parcă în capătul cel mai îndepărtat al curții, ori poate așezat aici pentru a fi ferit cât mai mult de privirile sau auzul curioșilor. Spun curioșilor, căci în ceia ce privește mai marii școlii, directori și toți ceilalți educatori fiecare după numele lui, cunoșteau prea bine modalitatea în care acest cadru didactic, mai bine zis un semidoct cu șapte clase primare, cum erau mulți pe atunci, își exercita veleitățile de stăpân ca și apucăturile animalice asupra unor ființe plăpânde și fragile, care deabia azi ieri au coborât de pe prispa casei părintești, copăcel copăcel, spre a nu se împiedica în bolovani și a afla și ei, ce și cum este cu lumea asta.
 După ce s-a strigat catalogul și am aflat și noi, ca și învățătorul dealtfel ce figuri se ascund sub numele scrise cu cerneală albastră în catastif, s-a trecut la lecții.
  Aici trebuie să vă spun că obiectele de curs erau numai citire și aritmetică. Arareori bunul Dumnezeu îl mai îndupleca pe dascăl să se aplece și asupra altor cursuri, care dealtfel întoddeauna au făcut dulceața programei școlare din punctul de vedere al elevului, dar care înlesneau și însușirea de către acesta a unor capabilități absolut necesare pe parcursul mai mult sau mai puțin îndelungat al vieții.
   Spre exemplu oră de muzică nu exista, iar sportul ca disciplină școlară, consta în zece minute care deschideau programul fiecărei zile și când esența pregătirii era să învățăm care-i stânga și care-i dreapta. Dealtfel, dascălul avea o asemenea abilitate și blândețe în priviri și explicații, încât mulți dintre elevii de atunci nu stăpânesc nici astăzi aceste lucruri elementare. Explicațiile erau sumare și țineau de mâna cu care mâncăm și alte câteva dintr-astea, după care eram așezați pe un singur rând și primeam comandă precum recruții:
 - Ridicați mâna dreaptă!
 - Ridicați mâna stângă!
  - Întoarceți capul spre dreapta!
  - Întoarceți capul spre stânga!...etc,etc.
 Cei care nu percutau, erau așezați în fața clasei într-un semicerc pentru a-și primi pedeapsa: câte trei vergi la palmă pentru fiecare greșeală.
  Dealtfel semicercul de care v-am pomenit avea caracter de permanență și era format din aceiași elevi; cam jumătate de clasă și care dealtfel nu prea aveau cum să iasă dintr-o atare situație, greșelile cumulându-se și îmulțindu-se în toate zilele și orele. În fiecare dimineață la începerea cursurilor, semicercul se întocmea de la sine și se chestionau aceleași probleme la care elevul nu a știut răspunsul în ziua, apoi zilele precedente. Prin cumulul lor acestea erau atât de multe... încât situația devenea practic fără ieșire. Așa că jumătate de oră era ascultarea și jumătate bătaia.
  Se apuca Tovarășul învățător Chioru de bătut la palmele copiilor, se înroșea și se învinețea stăpânit parcă de o mânie amestecată cu plăcere și transpuse pe fața devenită animalică, încât nu mai deosebeai care-i este ochiul viu și care cel din sticlă.
  Se mai oprea din când în când de-și ridica cu coatele pantalonii, gest ce făcea parte dintr-un automatism personal, ca dealtfel și trecutul degetelot prin părul ce-i cădea pe frunte de la efort. Astfel își așeza cele câteva șuvite de păr ce-i acopereau pleșuvia și iși restabilea poziția turului pantalonilor, pentru a nu-i cădea nădragii și a rămâne în izmene.
  Eu nu rețin să fi primit vreo vargă, drept corecție, de la amintitul învățător, ca dealtfel și mulți alți colegi care alcătuiam cealaltă jumătate de clasă și care de frica bătăii învățam pe rupte, cum s-ar spune. Cum ajungeam acasă de la școală, nu-mi trebuia nici mâncare, nici alte cele, ci numai și numai teme. Devenisem ca un manechin teleghidat cu sufletul cârcel de aguridă, fără poftă de viață, cu nopțile fără vise și bântuite de coșmaruri.
 Nu știu dacă talentul și metodele lui educative ale învătătorului, sau poate frica de bătaie, făceau ca generațiile care absolveau ciclul primar sub îndrumarea lui, să fie destul de bine instruite sub toate aspectele; fapt care-i bucura pe viitorii educatori. Poate ăsta era și motivul pentru care era tolerat un astfel de comportament; care de altfel nu era singular. Mai toți învățătorii și profesorii îl practicau și e posibil să fi fost și cel mai eficient în acele timpuri în care mijloacele de informare și educare erau puține, iar ororile războiului trecut, împietrise sufletele și cantonase mințile în teroare.
  Dar învățătorul nostru, pe care timpul a făcut să fie iertat, poate chiar iubit în amintire de mulți dintre foștii săi elevi, cred că avea o problemă mentală. Poate psihică! Cine știe. Spun acestea gândindu-mă la alte întâmplări al căror protagonist zice-se că a fost.
  Una dintre ele este aceia prin care se spunea că la o festivitate organizată cu prilejul zilei învățătorului, la petrecerea ce-a urmat și care era după obicei scăldată cu băuturi alcoolice, la masă cu lăutari și voie bună, a făcut un număr personal de excepție: a spart toba, a stricat alămurile lăutarilor urcându-se cu picioarele pe ele, a răsturnat mese debitând înjurături și obscenități care rar au fost auzite și nici într-un caz la asemenea petreceri oarecum elevate. Cei drept, de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată, să guste băuturi alcoolice, darămite să mai și chefuiască. Pentru că trebuie să vă spun că era un personaj bine văzut pe plan local atât de oamenii de rând cât și de autoritățile locale, dintre care de multe ori făcea parte. A ocupat diverse funcții: de la cea de director al școlii, la director de cămin cultural, de la secretar de partid la director coordonator. Era un individ deosebit de riguros în ceia ce privește programul, era deosebit de ordonat și informat în munca lui, calități care nu prea sunt la îndemâna oricui. Iar severitatea ieșită din comun cine mai poate ști dacă e o calitate sau defect. Depinde de care parte a baricadei te afli. Dacă un astfel de personaj îți este șef, ca să nu mai zic învățător, poate fi de rău în cazul în care ești necorespunzător exigențelor lui, pe când dacă ești neimplicat, poți beneficia indirect de consecințele unor astfel de practici.
   O altă întâmplare la care am să fac referire, ține de mariajul său cu moașa satului, căreia tot omul de la cel cu barba sură pân' la cel cu muci la gură îi spuneau:
 - Săru-mâna Coană Moașă! după cum îi învățau mamele, soțiile, poate rudele pe care le-a moșit.
     Eu n-am putut niciodată să-i spun astfel, probabil pentru că mama nemaifiind, n-a avut cine mă învăța, educația privată facându-mi-o tatăl meu, care ca fost ofițer activ nu avea în lexic astfel de dulcegării. Pot spune că tatăl meu fără a ajunge la unele exagerări comportamentale ca învățătorul despre care fac vorbire în această povestire, avea multe lucruri în comun cu acesta, cu care dealtfel făcea de multe ori rocadă de posturi și funcții.
  Dar să revenim.
  Numita Coană Moașă, era o femeie mărunțică și frumușică, mereu aranjată, așa cum îi stă bine unui cadru medical și care avea pe buze mereu un cuvânt frumos: fie de îmbărbătare, fie de aducere aminte, fie de învățare sau corectare și care îi umpleau mereu sacoșa cu ouă, lapte și produse lactate, cu fructe sau legume. Eu nu eram niciodată în atenția Coanei Moașe, probabil fie că nu mă adresam ca toți ceilalți, fie datorită divergențelor ce existau între soțul ei și tata și mă simțeam oarecum frustrat,
deoarece îmi plăceau comportamentul și blândețea ei.
   Așadar, zice-se că în una din zilele tinereții lor conjugale, fiind prezenți la o manifestare culturală locală, Coana Moașă și învățătorul din cuvântul căruia se spune că de aici încolo nu a mai ieșit niciodată, au ajuns la oarece divergențe în văzul tuturor participanților la eveniment.
 Atunci învățătorul furios, fară prea multe explicații, a luat-o pe Coana de-o toartă mai voit mai nevoit, mai pe sus și mai pe jos, a aruncat-o pe motoreta pe care o conducea și cu care veniseră împreună ca doi îndrăgostiți și a demarat în trombă spre căsuța lor, cuibușor de nebunii, până la care să fi tot fost vreo doi trei kilometri.
  Nimic ieșit din comun, având în vedere că după cum spune românul : casă necertată nu există. Numai că învățătorul ajuns acasă și-a dat seama că și-a pierdut consoarta pe drum. A întors nervos vehiculul, a găsit pe drumul de întoarcere femeia căzută și cu un picior rupt, a aruncat-o din nou pe motoretă și vira spre casă.
  Ce s-o mai fi întâmplat sub cupola căminului conjugal, numai ei și Dumnezeu știu, dar oamenii nu
i-au mai surprins certându-se, iar învățătorul nu a mai fost văzut niciodată călare pe motoretă.
      Acum neapărat trebuie să revin la activitatea didactică a acestui învățător.
 Cum vă spuneam bătaia, plânsul şi frica erau caracteristicele dominante ale clasei în care mi-a fost dat să-mi încep educaţia şcolară. Dar oamenilor le dă Dumnezeu putere să treacă prin toate, asta dacă nu mor, căci mai devreme sau mai târziu murim cu toţii. Aşa cum îmi spunea un oarecare ţăran cu înclinaţii filozofice:
 - Domnule, în lume ne naştem pe rând şi suntem furaţi pe sărite! Ceia ce contează e cum trăim, nu cât!
 Şi avea dreptate, căci omul se obişnuieşte cu toate: cu binele şi cu răul, cu războiul şi cu pacea, pentru că toate fac parte din posibilităţile fiecăruia dintre noi. Trebuie să ne ducem crucea aşa cum ne-a dat-o Domnul. Bună sau rea. Asta în general, căci particularizând tot omul ce trece prin lume are parte şi de momente fericite şi mai puţin fericite! Doar proporţia lor diferă de la individ la individ.
  Tocmai de aceia din aburii anilor răsfiraţi de suflul meu pământesc, îmi revine amintirea unui fost coleg din acele timpuri, pe care dacă mai trăieşte ceea ce eu îmi doresc din tot sufletul pentru el, dar şi pentru mine în următoarea sută de ani, nu cred că l-aş mai recunoaşte la o întâlnire neavizată. Şi această paranteză e binevenită, pentru că tot suntem în preajma sărbătoririi unui Centenar de Românism, după două milenii de la dispariţia Daciei aşa cum era ea: adică mai mare.
 Acest fost coleg, îmi amintesc că a greşit oarece în viziunea învăţătorului nostru, fapt pentru care a fost lovit de acesta cu un vraf de chei pe care le ţinea permanent pe catedră, chei cu care descuia uşa clasei ca şi cele "N" dulapuri. Dar de data aceasta lovitura a fost atât de puternică, încât capul elevului s-a spart ca un bostan, de la năclăit sângele prin păr până a venit peste câteva ore un cadru medical de l-a curăţat şi bandajat. Nimeni nu s-a sesizat, nimeni nu a protestat, deşi legea învăţământului de atunci ca şi cea de astăzi interzicea bătaia în şcoli. Dar eu vă spun sigur că bătaia era considerată de marea parte a cadrelor didactice ca cea mai bună metodă de corecţie în procesul educaţional. Acum cine ştie, o fi fost bună o fi fost rea, vorba aia: urma alege! Atunci nu prea existau elemente de comparaţie, iar studii privind alte sisteme de învăţământ din exteriorul ţării ,nu prea ne parveneau... aşa că era un subiect tabu la care fiecare gândea într-ascuns şi-l aplica după cum considera de cuviinţă. Dar şi atunci am întâlnit profesori severi care îşi desfăşurau activitatea în mod exemplar, fără bătaie. Puţini cei drept, dacă mă refer la şcoala primară şi chiar gimnazială. Astăzi este cunoscut şi dovedit, că violenţa aduce violenţă sau tembelism. Dar chiar şi astăzi, se pot înfiripa multe discuţii argumentate pro şi contra. Întotdeauna problema este cea a exagerărilor. În cazul nostru, învăţătorul era extrem de brutal, dar numai cu copiii. Să fi fost oare o frustrare ca urmare a infirmităţii sale? Să fi fost o rămăşiţă a educaţiei primite, ori fantoma unor întâmplări şi amintiri din timpul războiului? N-avem de unde şti! Eu cred mai degrabă că era lipsa de ripostă din partea elevilor fragili şi neajutoraţi, ca şi a părinţilor care se temeau şi ei de el, pentru că dupa cum v-am spus ocupa ades funcţii importante. Mai era şi faptul că mulţi dintre părinţi fuseseră elevii lui şi-şi ziceau că dacă ei n-au murit, nu va muri nici copilul lor din asta. Păguboasă zicere!
  Și pentru a argumenta caracterul nefast al unei astfel de consolări, am să vă mai relatez o întâmplare în care protagonist a fost un alt nefericit coleg de-al nostru.    
  Acesta a intrat în colimatorul învățătorului, care într-un acces de furie, după ce i-a aplicat corecția stabilită și care nu mai putea fi apreciată prin numărul vergilor primite la palme, ci prin zecile de minute de bătaie, nu s-a putut liniști și l-a aruncat pe elev într-un dulap cu mulaje; acestea fiind folosite la orele de anatomie de către elevii mai mari. Apoi a încuiat ușa dulapului și și-a continuat lecțiile după tipicul obișnuit. Spun după tipicul obișnuit, deoarece partea în care se predau lecțiile, era cât se poate de normală și învățătorul nu putea fi acuzat sub nici o formă că nu avea talent didactic. Avea o problemă numai cu elevii care din varii motive, nu-și puteau însuși cunoștințele predate.
   Așa că după cum vă spuneam, orele și-au urmat cursul obișnuit, sau poate neobișnuit dacă doriți, iar după ce s-au încheiat... copiii au plecat la casele lor, școala a fost închisă și elevul de care vă povesteam a rămas sechestrat în dulap. Nu știu dacă o fi fost vreun coleg care să-și mai fi amintit la plecare de cel din dulap, dar sigur, chiar de și-ar fi amintit n-ar fi îndrăznit să-i atragă atenția învățătorului. Așa că seara cu umbrele ei, a coborât peste școală, peste sat și peste casa unde plini de griji, părinții amintitului elev îl așteptau să se întoarcă de la școală.
   Văzând că nu mai apare, tatăl a plecat să se intereseze printre colegi dacă nu carecumva știe cineva ceva despre copilul lui. Drept vă spun că atât eram de înspăimântați, încât nimeni dinte cei întrebați nu i-a divulgat o iotă din cele întâmplate. Este posibil, în toiul evenimentelor mulți să nu fi observat incidentul fiind obișnuiți cu teroarea, precum este posibil ca elevul cu pricina să fi fost leșinat atunci când a fost aruncat în dulap; de nu ne-a mai atras atenția nici în vreun fel. Cert este că tatăl mergând pe urmele copilului precum Vitoria Lipan pe urmele lui Nechifor, a ajuns la poarta învățătorului. Nici acesta nu prea avea multe de spus, arătându-se surprins că nu i-a ajuns plodul acasă. Totuși tătăl, fie din intuiție fie că vreun elev o fi scăpat ceva-ceva din cele întâmplate, a insistat cu oarecare vehemență:
 - Nu se poate să fie de negăsit tovarășe învățător! Eu la școală l-am trimis! Nu l-am trimis nici în pădure, nici după moarte. Poate s-o fi rătăcit prin școală și-o fi fost închis din întâmplare. Trebuie neapărat să-l caut și acolo, că doar de viu în pământ n-o fi intrat!
 - Nu se cade măi omule la ora asta să deschid școala, că doar nu sunt eu director! Mergi la directorul școlii!
 - Apoi eu pentru copilul meu merg și la director și la milițian, numai că fără cheile de la dumneavoastră nu prea am ce căuta la niciunul!
 Astfel fiind pusă problema, învățătorul s-a înduplecat și au plecat împreună spre școala care acum era învelită-n întuneric de-al binelea. Ajunși, au deschis ușa școlii, unde tatăl a strigat cât l-au ținut rărunchii:
 - Măi Gelule tată, aici ești?!
 Curios este că plodul n-a răspuns. Poate o fi adormit, poate o fi fost surprins de teamă, poate l-a înspăimântat prezența învățătorului.
 - Nu e măi omule aici!
 Curios este dacă învățătorul își amintea sau nu fapta făcută. E posibil să nu(!) ținand cont de obișnuința și frecvența cu care recurgea la astfel de gesturi. Dar tatăl ca orice părinte, a insistat din nou:
  - Domnule învățător! să intrăm în clasă, poate a adormit.
 - Măi omule nu vezi că nu-i aici?
 Momentul a fost curmat de o voce ștearsă parcă venind din afundurile pământului:
 - Aici-s! Aici-s!
Ce s-a mai întâmplat acolo de față, nu pot ști. Cert este că nu a avut nici o consecință îmbucurătoare pentru noi, la care aceiași teroare ne-a însoțit drumul anevoios către cunoaștere.
 Dealtfel argumentul meu în susţinerea ipotezei că părinţii nu se implicau de teamă, este faptul că eu din punct de vedere disciplinar nu eram întocmai perfect, având în vedere că trăiam mai mult la bunici, care erau cum sunt bunicii, mai toleranţi în toate cele; însă nu am fost bătut niciodată de amintitul învăţător, ceia ce iarăşi mă duce cu gândul că se temea de tatăl meu cu care era mai întotdeauna în conflict. Dar să nu credeţi că de la funcţii! Nu! Tatălui meu i-a plăcut întotdeauna să glumească, iar uneori glumele lui caustice aduceau atingere şi învăţătorului meu. Îmi amintesc numai două faze ce merită prezentate datorită comicului lor şi care mă privesc pe mine. Astfel în una din zilele triste ale exisţentei mele de atunci, dis-de-dimineaţă cum am făcut ochi, m-am suit în vârful unui dud din curte; după cum îmi era obiceiul zilnic în timpul verii şi mai ales al toamnei când dudele se coceau, iar cele mai mari şi mai gustoase se aflau la mare înălţime..
  Însă dudul era şi în vecinătatea C.E.C.ului, instituţie financiară locală, la care s-a înfiinţat în aceiaşi dimineaţă şi învăţătorul meu, dar nu a intrat în clădire cum ar fi fost normal, ci s-a aşezat într-un jilţ pe prispa amintitei instituţii şi taman în faţa mea. Vorbea el ce vorbea, apoi ridica ochiul sănătos să spioneze ce fac şi fără a scoate un cuvânt la adresa mea. Eu după cum ar fi trebuit să-mi fie educaţia inspirată de el însuşi, era firesc să-l salut. Dar frica, ruşinea ca şi speranţa că nu sunt observat, m-au împiedicat să fac un astfel de lucru, care s-ar fi dovedit extrem de folositor în atare situaţie. Aşa că a stat învăţătorul meu în scaunul cu pricina ciorovăind cu casierul, cum şi eu am stat încremenit în nemişcare în vârful dudului, până s-a apropiat ora de începere a cursurilor la care trebuia să fiu şi eu prezent, moment în care învăţătorul s-a ridicat de pe scaun şi a plecat spre şcoală. Nu vă puteţi imagina cu ce viteză am coborât din dud, m-am îmbrăcat de şcoală şi am taiat-o spre sala de clasă. Întotdeauna învăţătorul venea la ore, cu zece minute înainte de începerea cursurilor şi ieşea din clasă cu zece minute după ce ar fi trebuit să se termine acestea, iar după cum v-am spus nu existau pauze, ci numai două materii de curs şi de parcurs cu vagi aluzii şi la celelalte obiecte sau obiective din programa şcolară.
 Acum cât cu ajutor divin, cât cu efort personal, am ajuns în clasă înaintea învățătorului, dar marea problemă era că nu-mi făcusem decât parte din teme, adică cât apucasem în seara precedentă după ce venisem de la școală. Căci după cum vă spuneam, după ce veneam de la școală prima mea grijă erau temele. Așadar erau ele oarecum încropite, dar nu erau definitivate, încât gândeam eu așa cu căpșorul meu în care rotițele se mișcau contrar acelor ceasornicului, c-ar fi mai bine să plec de la școală. N-am apucat a-mi pune în practică planul, că învățătorul a și dat colțul pe lângă școala din vale venind spre clasă. Scăpare nu mai era decât fuga către frica care-mi tremura până și gândul. Dar cum orice brav ostaș chiar liliputan fiind, nu abandonează lupta, strategic, m-am socotit să mă fac a fi bolnav peste poate; nemaigândind că în fapt, fusesem urmărit de singurul ochi sănătos al învățătorului întreaga dimineață. Dar cum scăparea fiecăruia stă în noroc, căci după cum se spune, dacă în luptă fiecare glonț ar omorâ un om, războaie n-ar mai fi pentru c-ar pieri rapid sămânța omenească... și pe mine m-a mângâiat acum norocul cu aripa sa și n-am fost ascultat la prima lecție, care întâmplător era și cea pe care nu apucasem să o aprofundez. După ce învățătorul și-a făcut primul număr de ascultare al lecțiilor urmat de neapărata bătaie, pe când era tocmai bine antrenat și încălzit, m-a scos și pe mine la lecție:
 - Ia să vedem băiețaș dacă s-au prins temele de tine, sau au rămas cățărate în dudul din fața casei! Ori poate suferi de oarece chiulangită după cum te-arată fața! făcând aluzie la prefăcătoria mea c-aș fi bolnav. Dar după cum vă spuneam, greul trecuse, pentru că restul temelor le stăpâneam destul de bine fiind pregătite decuseară, așa că cel surprins de data aceasta a fost el și nu eu.
   Acum punându-mă în pielea unui alt coleg, oricare ar fi fost el, nu cred că i-ar fi fost iertată greșeala de-a nu saluta un cadru didactic, iar la lecție cred că ar fi fost scos din prima, fără a mai ține cont de strategia de doi lei și cinci bani rest pe care am aplicat-o eu.
  Apoi cea de-a doua întâmplare, mai de pomină, pe care v-am promis a vă povesti-o s-a petrecut atunci când am luat vacanță de primăvară, care ținea două săptămâni și era programată întotdeauna în luna aprilie. Așadar bucuros nevoie mare de libertate, dar și fără experiența efemerității timpului, am crezut că vacanța va fi veșnică. Nici tu grijă de teme, nici tu coșmaruri de noapte, toate erau ca de n-ar fi fost niciodată. Și jucându-mă eu așa prin podul unei clădiri vechi și dezafectate ce folosise cândva ca depozit de lemne pentru școală și care se afla și aceasta în vecinătatea casei mele, îl văd trecând pe stradă pe învățătorul meu.
  Ce mi-oi fi spus eu (?), prea e sever omul ăsta și ar fi bine să-i fac și eu o mică corecție, precum și el ne face nouă, căci vorba aia, oameni suntem cu toții, iar egalitatea e la îndemâna oricui; numai nu se vede. Și m-am apucat a arunca cu pietre după învățător, dar nu spre a-l lovi, ci prin gardurile vecinilor, chipurile pentru a-l speria; doar doar o învăța și el ce e teroarea. Numai bine că planul meu a fost demascat de o scândură de la podul putred al amintitei magazii, care s-a rupt și cât ai clipi m-am trezit căzut în fața învățătorului la câțiva metri.
 - Bună ziua!
 - Derbedeilor nu li se răspunde la salut! mi-a spus el văzându-și de drum.
 Apoi frica ce și-a făcut din nou pogorământ asupra mea, nu v-o mai descriu pentru că v-o imaginați și singuri. Lucru cert, e că din nou nu am fost pedepsit așa cum ar fi fost pedepsiți alți colegi, dar a fost convocată o ședință cu părinții în care i s-a adus la cunoștință tatei fapta mea. Tata, care și el printre altele era cadru didactic și a cărui metode de educare chiar dacă nu erau asemănătoare, aveau oarecare atingeri, mi-a prezentat situația pe care eu o cunoșteam cel mai bine, după care m-a trimis după o vargă.
 - Ia acum să te duci frumos să-mi cauți o vargă cam de un metru de lungă și cam căt un deget de groasă!
 Am plecat să caut vargă cam cu aceiași frică pe care o aveam și de învățător. Am stat eu prin jurul casei vreo oră, poate două cine știe, timp în care tremuram la fel ca și în clasă... după care îl aud pe tata:
 - Hai Sandule, aduci odată varga aia, că trebuie să curăț pușca!?...
 Astea erau metodele de educare și corecție pe atunci! Și ca să nu fiu ipocrit, am să vă zic și ce mi-a spus un fost elev de-al tatălui meu :
 - Nu știu cum făcea Huidici, dar când îți dădea o vargă la palmă, te durea la inimă!
  Asta-i! Și v-o spun pentru că n-a trecut mult și pe la jumătatea trimestrului trei al clasei a doua, cu ajutorul Domnului și spre marea nemulțumire a tatălui meu, s-a făcut una dintre rocadele de care vă aminteam și-n urma căreia a venit tata învățător în locul lui Chioru. Sub îndrumarea lui, am absolvit cu toții, exceptând repetenții, ciclul celor patru clase primare.