n huidici    Ascunse sunt căile Domnului! Iar unii spun chiar încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât.
 Astfel de gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar... Priveam așa mergând, mai în urma tuturor... În față, un sicriu. Macabrul. În urma lui, trepte ale existenței noastre.  În jurul sicriului două cumnate: Aglaia și Ioana. Aglaia care este de aceiași vârstă cu răposata- un boț de babă împopoțonat de gală pentru ultimul drum- bocește. Nu se știe pe cine... Pe Natalița, cumnată cu care nu s-a înțeles omenește niciodată în viața lor, sau pe ea însăși și clipa fatală ce-i bântuie gândurile.
 -Natalițăăă! Natalițăăă! Unde te duci Natalițăăăă! Pe mine cui mă lași Natalițăăă(!).... Au venit copiii tăi frumoși, cu nepoții tăi deștepți să te vadăăă! Scoală Nataliță de te uit la ei!...


     Aici m-am rupt total de evinimentul funebru, detașându-mă și privind latura frumoasă a evenimentului. Priveam la cei cinci copii ai răposatei, doi băieți și trei fete care stăteau de cealaltă parte a sicriului. Fiul cel mai mare, un prosper om de afaceri... Fără școală. Doar o profesională acolo... Ăsta s-a aruncat lui taică-su, mai rebel, dar dichisit și atent cu viața lui. A învățat mult de la frații lui școliți, pe care într-altfel i-a ajutat și el la rându-i ori de câte ori a fost nevoie. Apoi, al doilea băiat, inginer agronom. Fost angajatul unui institut de cercetare, acesta a căzut victimă unuia dintre valurile succesive de disponibilizări și s-a privatizat. Viața i-a fost dificilă, dar prin economii și persevetență a reușit să achiziționeze șase-șapte apartamente în Iași. Acum le închiriază studenților obținând venituri frumușele... Fata mai mare, cu studii medii, a fost angajata unui mare combinat de utilaj greu, căzut și el după revoluție. A fost nevoită să ia drumul bătătorit al străinătății. S-a descurcat bine! A lucrat în multe locuri și a obținut venituri frumoase cu care i-a descurcat și pe cei trei copii ai săi, atât privind studiile, cât și cu casele și utilarea lor. Apoi o fată medic veterinar și alta profesoară. Astea au parcurs etapele dificile ale vieții de liber profesionist și respectiv lefegiu... și au reușit să-și facă gospodării și case frumoase. Cu greu! Dar au evitat lacrimile și obida surorii lor mai mari.
  Apoi urmează o lume mohorâtă de greutatea momentului: rude, vecini, cunoștințe mai apropiate sau mai îndepărtate. Surprinzător, chiar în fața mea se află o lume oarecum veselă: nepoți și nepoate cu soți și soațe: ingineri, medici, farmaciști, economiști, IT-iști însumând peste o sută de ani de studii și specializări. Şi strănepoți... Toți au fost ținuți în brațe de băbuță. Aici, mi s-a aplecat ochiul peste suflet cu venerație, storcând o lacrimă de pios omagiu privind trecutul, prezentul și viitorul unei familii românești. Am putea spune tradițională.
   În spatele meu... alte persoane, mult mai detașate: bârfitorii...
                                                               ***
-- Cioc! Cioc! Cioc! se aude în fereastra parmaclicului.
Tânăra femeia tresare. Abia ațipise după o zi lungă în care toate ale vieții ei simple de țărancă și de tânără nevastă se întâmplaseră. Era nevastă tânără, poate prea tânără pentru a fi singură. Soțul, după o scurtă perioadă de miere, puțin peste o lună, a plecat militar. Dealtfel, nici nu apucase a-l cunoaște prea bine, dat fiind că s-au căsătorit în mare grabă. La fel a auzit într-o seară târzie un ciocănit în fereastră. Însă atunci nu era singură. Era împreună cu toată familia, adică: mama, tata și cele patru surori mai mici. A răspuns tatăl ei, care apoi a chemat-o:
-- Nataliță, vezi de' te cheamă flăcăul ăsta. Are să-ți spună ceva. A ieșit!
--Te-ai culcat, ai? N-ai avut răbdare să mă aștepți!
 Ce răbdare? De unde să știe ea, că va veni? Fară o vorbă, fără o faptă. Nimic! Au schimbat câteva priviri languroase astăzi la muncă și au împachetat toată ziua la snopi pe tarlaua boierului. Atât! Cei drept, el a atins-o de câteva ori. Abia acum își amintește cum i-a vârât fugar mâna în sân și cum i-a strâns altă dată cu palma lui cât o lopată, fesa dreaptă. Deși dezgustată, a uitat amănuntele astea, căci munca a fost grea și susținută. Când să-ți mai uble gândul pe coclauri?...
--Am venit să te iau!
 Ce? Cum? Ăsta-i nebun! Unde să mă ia?
--Fugi de-aici! Nu merg nicăieri cu tine!
-- Dar cu altul ai merge, ai?!
--Cu care altul?! Nu am pe nime'!
-- Atunci mergi cu mine! Am casă, am masă, avem unde...
 A străfulgerat-o atunci gândul că așa ar putea scăpa de aglomerația din familia ei. Apoi se apropia de douășdoi de ani, vârstă  la care fetele sunt considerate 'bătrâne.
 -- Vii? a continuat el și, simțind probabil slăbiciunea gândului ei, a cuprins-o cu o mână de mijloc și cu alta i-a stâns din nou una din fese.
 Gestul a repugnat-o, dar când a ridicat privirea indignată, spre a-l dojeni, a dat cu ochii de chipul lui frumos, parcă strălucitor sub razele palide ale lunii și a cedat. Psihic. Nu a mai spus nimic. Apoi parcă o forță nevăzută a împins-o într-o genune tenebroasă și l-a sărutat. Scurt. Speriată și-a plecat ochii spre pieptul lui larg, cuprinsă fiind de o efuziune de neliniști. N-a avut timp însă de prea multă "tăgadă" că s-a trezit cu cămeșoiu de noapte ridicat până-n brâu, apucată de Ion pe după mijloc cu mâna stângă și apoi ridicată rapid până la o înălțime facilă. Tot ca o fatalitate, deși gândul îi era să-l respingă, și-a înfășurat mâinile pe după gâtul flăcaului, pentru a nu se destabiliza, dar și sub impusul unui freamăt intrânsec. Cu mâna dreaptă, acesta și-a eliberat bărbăția, apoi apucându-o ca pe un fulg și-a petrecut ambele mâini pe sub genunchii ei, cautând abil cu fierbințeala erectilă locul împlinirii dragostei. Lucrul s-a întâmplat, dar nu complet. El abia s-a simțit pătruns, parcă spărgând un balon, în timp ce ei i s-a părut că a fost înțepată cu un creion ascuțit. A dat să țipe, dar și-a mușcat buza de jos până la sânge, căci tatăl probabil telepatic, a tunat:
-- Vino fată imediat în casă, că nu se șade! Ce exemplu dai tu surorilor mai mici?
-- Vin tătucă, vin! și s-a eliberat din brațele vânjoase ale flăcăului, rușinată și grăbită să intre în casă.
-- Ia-ți ce-ți trebuie și vino! Te aștept în ulița mare până dimineață! Ea n-a răspuns nimic, grăbindu-se să intre în casă.
 --Să vii auzi? Te aștept până dimineață!
                                                  ***
Ion era un flăcău înalt, frumos și muncitor. Dar era zănatec. Orfan de ambii părinți, a crescut ca și surorile lui în lipsuri, pe la curțile boierului sau ale gospodarilor din sat și dintr-aiurea. Cum îl prindea vremea: când aici, când colea când altundeva... De lipit nu s-a lipit de nimeni, având un temperament vulcanic. Iute la vorbă și la mânie, certăreț ca și surorile lui, au crescut toți alături, în bordeiul părintesc. Apoi când un unchi de-al lor s-a prăpădit, el s-a îngrijit și de casa acestuia, pe care nu se știe prin ce mijloace a reușit să și-o însușească. Adică a obținut acte legale. Dar el tot cu surorile lui sta. Nu putea părăsi gâlceava exersată aici, pe care o afișa într-altfel cu mare entuziasm și în public.
   Acum stătea așa... pe o latură a patului. Vorba vine că stătea. Mai mult se bătea cu șezutul de marginile lui, schimbând-și frecvent locul și poziția și oftând din toți bojogii.
 Cele două surori mai mari: Aglaia și Ioana, îl necăjeau cu râsul lor zeflemitor:
 - Ce te perpelești Ioane? Ce-ți trebuie? Însurătoare? îl dojenește Aglaia cu o mimă afectată și batjocoritiare.
 - Eu o aduc!...
 - Pe cine mă? Pe Natalița? îi replică Ioana cu o figură teatrală, ținându-și mâinile în șolduri.
 - Da pe cine? Pe Natalița, da!
 - Fugi de-aici! Să le spui asta celor care nu te cunosc, nu nouă. Nu se uită ea Natalița la un mucos ca tine, scaiete cu nădragii rupți.
 - Dacă vă spun că o aduc(!), o aduc!
 - Apoi, ai face bine să o duci la tine! Că aici, unde? Într-o cameră stăm noi, în cealaltă avem și noi câteva țoale de zestre... i-a întors-o Aglaia, serioasă de data asta și, care a priceput prima că treaba e groasă. Își cunoștea bine fratele! Știa că e dintr-o bucată. Apoi o cunoștea și pe Natalița... Erau de aceeași vârstă, adică trecute de douăzeci de ani! Ce mai... aproape douășdoi! Se vedea  în pielea ei! S-ar fi dus și după lup dacă i-ar fi hăuit în tindă. Cei drept Natalița avea o altă situație... Deși fată bătrână, avea ceva pământ... Puțin! Avea părinți. Apoi mai avea și patru surori...Cum necum, Ion avea casă! Treburile erau numai bune să se așeze... gândea ea. Numai Natalița acum... O știa încâlcită rău. Că de nu, s-ar fi măritat de mult! Și Ion cu doi ani mai mic... Nu....Daaa! Îi cunoștea bine pe amândoi și considera treaba ca și făcută...Daaa!
 Cei trei frați erau iuți la toate cele: la treabă, la gâlceavă, la mânie... dar și la minte(!). Viața îi obligase a gândi repede, pentru a nu li se lua fața, fiind nevoiți să fie când îndrăzneți, când răzvrătiți, când mieroși, când vicleni... cu o alternanță care de cele mai multe ori îi scotea avantajați din orice situație grea. Așa au putut trăi și rămâne împreună. Aglaia, fiind și cea mai mare dintre frați, a sesizat prima că e un moment de răscruce, în jumătatea lor de familie oropsită. Știa că Ion a mai avut asemenea tentative, dar niciodată nu l-a văzut atât de tulburat. Acelea erau aventuri adolescentine! Mințea, râdea, fluera, își lua căciula și pleca. În urmă: plânsul. Așa era el! Sau mai bine... așa se croise sub securea timpului. Sărac și fără griji. Dar vremurile se schimbau. El era destul de mintos. Dacă pleacă în armată- își zicea- casa pe care și-a însușit-o probabil cu concurența rudelor; care mai din milă, mai din lehamitea de a se certa cu zurbagiul, l-au lăsat în plata Domnului, acum ar fi putut fi revendicată de altă rudă. Poate chiar de una dintre surorile lui dacă se mărita. Dacă își ia femeie, nu va mai îndrăzni nimeni să intre peste ea. Daaa!
 - Eu o aduc!
 - Apoi Ioane, dacă te-ai hotărât, trebuie să mergem să-ți aranjăm culcușul; îi spune Aglaia cu o ironie ușoară dar cu o privire dârză, care nu lăsa loc tergiversării. Altădată pus pe ceartă, veșnic neîncrezător, Ion, spre surprinderea Ioanei- cealaltă soră, a scos dintr-un buzunar cheia de la casa lui și a înmânat-o surorii sale mai mari.
 - Vezi de fă toate cum trebuie, că o aduc!
 - Iaca măi! Nu mai pot eu că o aduci! Ce-mi pasă, fă-ți singur cuibar.
 - Taci Ioană! Suntem frați și uneori trebuie să arătăm asta. Iar acum cred că e cel mai potrivit moment!
 Dar Ion n-a mai auzit ultimile replici ale surorilor sale, căci după înmânarea cheii, a deschis ușa și dus a fost.
                                                      ***
Ajunsă în casă, Natalița ocoli pe cât se poate privirea părinților, încercând să ajungă cât mai repede în dormitorul tricliniu, unde dormeau duse celelalte surori mai mici. Două într-un pat, două într-altul, iar ea ca soră mai mare dormea în cel de-al treilea. Asta atunci când dormea, căci acum...
  - Ce-ați zăbovit atât? o interogă tatăl, căruia nu prea i se părea în regulă comportamentul fetei. Ce-ați avut de împărțit? Nu cumva... Ai mare grijă cu calicul ăsta că-i obraznic și arțăgos.
 - Tată, mă vrea de nevastă!
 - Fată, fată... Ăsta nu-i om de cuvânt. Una două te lasă borțoasă... și-apoi ia-l de unde nu-i. În urmă, du-te de te înțelege cu zurbagiul. E bătăuș și-i cât un taur. Natalița, nevrând să lungească discuția, a intrat în camera de dormit, lăsându-i pe cei doi părinți să sporovăiască în continuare:
- Măi bărbate, poate ar fi bine să o lăsăm să se ducă. E fată bătrână deacum. Cine știe dacă o mai fi fiind întrebată de altcineva. Gândește-te că mai ai patru fete de măritat.
 - Da! C-a avut băieți destui! Dar ea, întortocheată și pretențioasă ca mă-sa.
 - Da, știu! Pentru orice nu-i convine lui bărbatu-miu, de vină sunt eu.
 - Apoi așa e! Că trebuia să o înveți! Că de aia ești mamă...
 - Păi de asta spun, că sunt mamă a cinci fete.
- Atunci vedem mâine! Să vină să o ceară de la părinți, că doar n-o ia din drum.
 - Vedem mâine! Zise femeia dând a înțelege că a încheiat discuția.
 Ajunsă în camera de noapte, Natalița stătea întinsă în pat și se gândea. Ion i-a picat cu tronc așa dintr-odată. Până acum nu prea l-a luat în seamă. Era mai mic decât ea cu doi ani, apoi ea se plimba în cercuri mai liniștite. De multe ori l-a bârfit împreună cu prietenele. Își amintea de el cum era protagonistul multor scandaluri răsunătoare: certuri, bătăi, aventuri dubioase. Îi era într-un fel și ciudă. Cum a reușit el atât de repede să o seducă? Oare era în perioada aceia... (de rut)? Cum l-a lăsat să se apropie atât de mult? Și ce amestec bizar de plăcere și frică în același timp. Si-acum ce-i de făcut. Să plece cu el așa fără știrea părinților? Oare îl iubea îndeajuns? Oare merită el un asemenea sacrificiu. Și cât de repede s-ar duce, dacă s-ar putea întoarce acasă tot atât de simplu. Se temea de el. Dar se și îndrăgostise de chipul lui angelic pe care abia acum îl conștientizase. Și de puterea lui, de îndrăzneala lui, de barbăția...
 - Doamne ce să fac? s-a trezit vorbind singură.  Speriată s-a uitat către surori să vadă dacă dorm. Nu par să doarmă. Probabil au sesizat încurcătura în care se află sora lor și stau treze cu capul sub așternuturi.  S-a ridicat ușor din pat să vadă dacă o așteaptă. Doar i-a spus că o așteptă în drum până dimineață. A facut tiptil câțiva pași până la fereastră, a tras perdeaua... E acolo! Stă rezemat de stâlpul unui gard luminat de lună și flueră încetișor. Nu crede că altcineva l-ar auzi. Dar ea îl aude. Cât e de frumos...
   Toate aceste manifestări, nu pot trece neobservate de surorile ei care s-au trezit și-au prins a chicoti pe sub cearșafuri. Ce știu ele... își zicea. N-au nici o grijă. Nici nu-i trecea prin gând că sub același
acoperiș, se află cineva care se frământă la fel de mult. Poate mai mult... Mama.
   A așteptat ea Anica ce-a așteptat să i se liniștească fata. O auzea frământându-se, oftând și ridicându-se din pat. O auzea plimbându-se prin cameră și iar așezându-se. S-ar fi dus să o liniștească, dar mai întâi trebuia să-i adoarmă bărbatul bușten. Altfel nu s-ar fi putut. Că ce știu bărbații. Sunt tauri până le bagă femeia veriga în nas. Apoi merg de voia lor pe unde vrea ea. Numai ea să fie deșteaptă. Apoi când a simțit că nu mai există nici un pericol, soțul fiind strunit în zăbală de Hypnos, s-a ridicat hotărâtă aruncâmându-și mai întâi privirea pe fereastră.  Intuiție de mamă!
 L-a văzut pe Ion lângă stâlp și-a înțeles într-o clipă tot. A intrat în camera fetelor, a luat-o pe Natalița ușor de după umăr și a împins-o într-o cameră unde se ținea zestrea. Căci așa era atunci. Fata împreună cu mama, încă de când aceasta prindea un pic meșteșugul lucrului, se ocupau de încropirea zestrei.
 - Spune Nataliță, de ce stă găliganul ăla de Ion în drum? Vrea să se distreze? Vrea să te fure? Sau vrea să se însoare?...
 - A zis că mă ia. Mă așteaptă în ulița mare până dimineață.
 - Tu știi că și-a mai bătut joc de fete! Ești sigură că te vrea de nevastă și nu de țiitoare într-ale destrăbălarii?
 - Mi-a zis că are casă și masă și are unde...
 - Și ție ce ți-i? Îl crezi? Îl iubești? De când vă vedeți?
 - Numai de astăzi mamă. Mi-a zis câteva vorbe acolo. Dar nu l-am băgat în seamă. E mai mic decât mine. Mama se uită atent la fată... Aceasta își ferește privirea încurcată și roșește până în vârful urechilor.
 - Și-atunci cum i-ai cedat?...
 - Nu știu mamă! S-a întâmplat atât de repede...
 - Păi da, că derbedeul e derbedeu. De ce n-ai țipat?... Măi! Tu te-ai îndrăgostit!
 - Da mamă! Era atât de frumos... și atât de sigur pe el... Și totuși atât de încurcat. Eu cred că mă iubește...
 - Ar fi bine să te iubească. Altfel vai de tine. Altfel vai de noi. A mai zis ceva? De zestre, de pământ...
 -Mi-a zis să-mi iau ce-mi trebuie și să mă duc.
 Acum mama se gândea că altă soluție decât să o lase să plece, nu era. Îi era frică să nu fi rămas gravidă și să le facă de rușine și pe celelalte surori. Cine s-ar mai fi uitat la ele? Ar avea ce umbla toți vagabonzii cu puiță pe la poarta lor.
 - Of! Of! Of!... Frumoasă ești, deșteaptă ești, dar noroc ioc! Nu era el băiatul ăsta de tine. Dar acum asta e. Să începem să punem în coșuri cele trebuincioase pentru câteva zile. Apoi când oți mai avea nevoie, ați mai veni să luați. Să veniți ca oamenii să vă înțelegeți și cu noi, după ce s-o mai liniști dihonia lumii. Dacă așa ați vrut... Dacă așa știe el... Dar acum nu te grăbi. Să așezăm totul cu răbdare. Să vedem cât de mult te iubește și ce cuvânt are, dacă a zis că te așteaptă până dimineață...  Apoi fără a aprinde vreo lumină au început a pune în coșuri, dar și privind pe fereastră la Ion, care s-a dovedit extrem de liniștit, sigur parcă pe el că Natalița va veni... Către dimineața fata a ieșit pe poartă timid și timorată, în timp ce Ion a sărit ca un cerb aruncându-i coșurile pe spate și luîndu-o cu dragoste și exuberanță pe după mijloc, nerăbdător de a consuma mai departe din rodia abia desfăcută.
   Mama a rămas la geam plângând tacit... dar lacrimile erau asemănătoare unei diaforeze.
                                                ***
Pe drumul către noua casă, Nataliței i-a dispărut ori ce urmă de teamă. Ion o ducea mai mult în brațe decât pe jos, iar săruturile lui nu mai țineau seama că-s pe buze, obraji, gât, nas, bărbie, sâni sau brațe. Tot drumul, mâinile lui îi controlau cu o mare drăgălășenie anatomia, încercând parcă a memora toate formele, a degusta toate plăcerile tactile. Cărei femei nu i s-ar îneaca angoasele dacă s-ar vedea atât de iubită și dorită? Ajunși acasă, la noua lor casă, Ion bătu ușor în ușa verandei, pentru a se lămuri dacă surorile lui mai erau aici și mai ales dacă făcuseră pregătirile promise.
 - Aglaie, Ioană? mai sunteți aici?
 - Aici, aici. A răspuns Aglaia, care se vede treaba că de nerăbdare, nu dormise toată noaptea. Doar n-ai fi vrut să ratăm nuntirea sau marea întristare a frățiorului nostru. Apoi druștele trebuiesc și ele răsplătite oarecum. Măcar să vedem cu ochii noștri minunea... să punem și noi de-o bârfă două acolo.
 - Hai lasă și nu ne ține în ușă, că doar sunt la mine acasă! Și-apoi poate-ți aud gura... se răsti Ion la ea.
 Aglaiei însă nu-i ardea de harțag la o oră atât de crudă iar Ioana care se trezi și ea, deși mofturoasă a ridicat fitilul în cele două lămpi luminând încăperile cu trecerea dintr-una în alta. În lumina palidă, Nataliței, noua casă i se păru de vis. Pe jos covoare mari cu țesătură din lână, deosebit de frumoase, care la casa parinților ei își au locul pe pereți. Apoi lămpile cu abajururi decorative cum aveau boierii la care mai lucra din când în când, mai ales la grădină, nu stăteau pe masă ca în casa părinteasca, ci sus pe suporturi speciale. Și paturile erau acoperite cu coverturi lucrate cu iglița, nu cu scoarțe. Pe pereți carpete cusute asemenea costumelor populare, tablouri cu fotografii ale răposatului unchi, iar mirosul ăsta de mir și busuioc nu-i era deloc familiar. La ei mai mult pelin aveau în zestre, pentru a nu da moliile, iar busuiocul, parcă nu avea același miros. Surorile lui Ion însă erau recunoscute ca bune gospodine, fiind adesea luate de cucoane la lucrul în casă, pe lângă domnișoare finuțe. De aici au deprins multe meșteșuguri ce nu sunt la îndemâna țăranului. Numai atitudinea lor certăreață, le-a împiedicat să fie angajate cameriste cu leafă și gratitudine.
 - Hai! Acum dați-vă duse! Se răsti Ion!
 - Asta ți-e răsplata pentru că am muncit toată noaptea? se rățoi Ileana, care era și invidioasă pe casa fratelui ca și pe norocul Nataliței.
 - Apoi ți-om mulțumi noi oarecum, s-a simțit Natalița obligată a interveni.
 - Nataliță, noi ne cunoaștem bine, știm fiecare câte parale facem, a intervenit Aglaia. Da' acu', vreau să știu dacă Ion te-a cerut de la părinți... Sau te-a furat? Că văd că ți-ai adus și oarece țoale.  Întrebarea a fost pusă în așa fel, încât toți au rămas muți, gândindu-se... Natalița: Cum să fiu furată, dacă mama mi-a pus în coșuri cele trebuincioase? Ion: Vezi bine că am furat-o, dacă n-am cerut-o... Aglaia: Asta a plecat numai cu știrea maică-sii! Ioana: Ce furată? asta abia a așteptat să vină... Dar după câteva clipe de tăcere vinovată în care parcă plutea peste toți o umbră de neliniște, Ion prinde a se rățoi la surori:
- Ia vedeți-vă de treaba voastră! Ce-aveți voi cu femeia mea? Dac-am furat-o sau cerut-o, de azi
încolo-i muierea mea și atât. Cui nu-i convine, are de-a face cu mine. Acum plecați că avem și noi treburile noastre... Surorile au prins a chicoti și au ieșit pe ușă, făcându-se că-s rușinate rău de tot. Ion le-a urmat, pentru a le lua cheia casei și a încuia ușa, în timp ce Natalița încurajată de cuvintele lui, a început să așeze unul din paturi, ridicând cuvertura și acoperindu-l cu cearșafurile noi, apretate, pe care i le-a pus maică-sa în unul din coșuri. Apoi a început a se dezbrăca încet, privind cu coada ochiului la Ion, care levita în cel de-al nouălea cer.
                                                             ***
Ion și Natalița nu s-au arătat lumii două trei zile, lucru care în acele vremuri era de neconceput. Se iubeau zi și noapte! Se sărutau continuu, se mângâiau, se cercetau. Nu exista punct pe corpul lor să nu fie descoperit și analizat, să nu fie focusat de lumina ochilor celuilalt. Pănă și gândurile le erau conivente. Ion era impudic și exaltat, fapt care tinerei neveste îi plăcea. O făcea să nu se simtă rușinată. Toată atitudinea lui virilă o determina să-l considere soț și mascul în același timp. Nici prin gând nu i-ar fi trecut Nataliței că destrăbălatul și nesuferitul ăla de plod, așa cum îl numea adeseori, poate fi atât de tandru, atât de versat, atât de sigur pe el. Dar mai ales nu-și putea imagina când a devenit adult. Temperamentul lui coleric, atitudinea bătăioasă, de multe ori agresivă, vocabularul oarecum argotic... pe care le afișa încă din pruncie, au determinat-o pe fată să-l ignore și mai ales să-l ocolească pe cât posibil, ani de-a rândul. Nu și-a închipuit vreodată că obrăznicia e bună la ceva. Acum îi vedea doar calitățile. Era deosebit de curat, de ordonat, de îndemânatic într-ale treburilor muierești. Asta îl arăta insolit și uman. Nu-și închipuia cum un asemenea om poate fi răzvrătit. Dar avea să se convingă cât de curând, că poate...
   Aglaia și Ioana, au tot dat târcoale prin jurul casei lui Ion încă de a doua zi. Nu aveau ele răbdarea să aștepte până acesta le va povesti ce și cum... Ba ascultau pe la ferestre, ba scârțâiau îndelung portița pe care tânărul o încropise în gardul dintre cele două curți, așa ca să nu ocolească prin drumul mare. Dar tânărul soț, deși le bănuia prezența, le ignora voit și cu cerbicie.
 - Ce treabă au ele cu casa mea. Lasă-le să se perpelească în orb. Că dacă le dai nas, nu mai scapi de ele, decât cu coadă;  Asta i-a spus Ion, muierii lui deacum... când aceasta l-a rugat să le invite în casă.
 Dar surorile după cum aveau feleșagul. N-au dat ele atât de ușor curiozitatea pe morală. Așadar, către seara zilei dintâi și-au luat inima în dinți, un coș cu de-ale gurii și au bătut în ușa casei unde tânăra familie își consuma fericirea conjugală.
 - Nataliță, v-am adus niscai bucate, că v-o fi fiind foame deacum... șopti Aglaia ciocănind mieros în ușă.
 - Foame ți-e ție, de bârfă! strigă Ion. Da' dacă tot le-ai adus, lasă-le în fața ușii și du-te, dacă nu vrei să vezi deadevăratelea ce n-ai mai văzut. Văzând ele surorile că nu pot afla nimic, au dat navală în drumul mare și, pe cine întâlneau îl opreau să-i zică:
 - S-a-nsurat Ion! zicea Aglaia. Iar când omul mijea a interes, completa Ioana:
 - Daa! A furat-o az-noapte pe Natalița lu' Vasile! De-atunci stau înturlucați de nu le mai trebuie de niciunele.  Apoi vorba era preluată de telefonul fără fir, inventat aici pe pământ neaoș românesc și, circulând din gură-n gură, din poartă-n poartă... a ajuns și la casa părintească a Nataliței.
 Vasile, tatăl, a văzut el că fata nu-i nici la treburile din zori, nici la masa de dimineață și a înțeles...
 - Unde-i Natalița? S-a dus cu derbedeul! Și văd că tu, nu ești străină de treaba asta.
 - Ce era să-i fac? S-o țin de fustă? E fată bătrână! Să nu mă scoți iar vinovată, că nu-s. Tu n-ai fost în stare să vezi că ți-o încercat-o chiar aici în ușa ta. Sub ochii tăi. Halal tată.
- Cum așa?...
 - Cum necum găliganu o-nșelat-o! Ce era să fac. S-o țin borțoasă printre fete? Eu i-am zis să se ducă!
 - Calicu-i calic! Nu putea să vină s-o ceară omenește de la părinți?
 - Da! Mare bogătan mai ești, cu trei hectare la cinci fete. Măcar calicii nu au nici o grijă... Azi la tine, mâini la el, n-au nevoie nici de plug nici de grapă; zise Anica cu ciudă, amintindu-și că nici ea n-a avut pământ când s-a măritat și, parcă era mai ocolită de griji ca acum.
 - N-au griji... dar nici hodină toată noaptea, nici cozonac de paști, nici mămăligă-n toată ziua. Lasă că mă duc eu să-mi aduc fata acasă, să știe și el că nu așa se face.
Dar nu s-a dus atunci...
 A stat o zi, a stat două, a stat trei... Ion nici gând să vină să dea de veste în vreun fel. Satul huia! Hula se simțea, se auzea și vedea printre zaluzelele răsfirate de timp și intemperii ale gardului ce-i împrejmuiau ograda. Prietenii îl ocoleau, dușmanii îi râdeau batjocoritor în față, până și pe copii îi auzea:
 - Ion o furat-o pe Natalița.
Totul acum era o așteptare în egal amestec cu nerăbdarea.
- Eu mă duc să-mi aduc fata acasă! s-a ridicat Vasile de la masă în după-amiaza celei de-a treia zi de când fata-i plecase.
 - Nu te du Vasile! îl opri Anica. Dacă i-o trebui nevastă o să vină el la tine, iar dacă nu i-o trebui, îți vine ea fata și fără să te duci după ea.
 - Cine știe ce poate păți... Nu i-a mai văzut nimeni de trei zile. Mă duc!
 Și-a plecat.
Intrând pe poarta casei lui Ion, Vasile observă că treburile sunt mai așezate decât în gospodăria lui. Totul era curat, aerisit, curtea înierbată și cu firișoare de romaniță care albeau și îngălbeneau verdele, dând o senzație de pace.
 - Vorba soției: nu tu grapă, nu tu plug...
Nu s-a gândit deloc ce-o să vorbească cu Ion. Măcar de și-ar fi amintit vorbele lui: Du-te apoi de te
înțelege cu zurbagiul, că-i cât un taur.  Dar nu(!), el călca ușor fără grijă, gândind că merge la fiică-sa. La fata lui cuminte, frumoasă și deșteaptă.
 - Ioane! a strigat el bătând în ușă, moderat de puternic. Ca să se audă!
 - Ce-i bade Vasile!
 - Am venit să-mi iau fata!
 - Care fată?
 - Pe Natalița.
 - Acum nu mai e fata ta, e nevasta mea!
 - Ba nevasta ta încă nu-i, dar fata mea tot e! a zis Vasile apropiindu-se de ușa prin care ieșise Ion.
 În spatele lui stătea Natalița surâzătoare și radiind de fericire că și-a văzut tatăl.
Dar Ion, avea multe calități, însă educat, nu era. Și era și bătauș. Când l-a simțit pe Vasile că s-a apropiat suficient, i-a aplicat din scurt acestuia un cap în figură, de l-a bufnit sângele pe nas.
 Natalița a țipat instantaneu, surprinsă și îngrozită:
 - Tatăă!!!
Atunci Ion, i-a aplicat la fel de surprinzător și ei două palme peste față, împingându-o în casă și închizând ușa după ei...
                                         ***
Cum a ajuns Vasile în drum, cât de umilit s-a simțit, cum a ocolit privirile curioșilor până la prima fântână unde s-a spălat, cum a ajuns acasă, ca și uimirea mamei și a surorilor când l-au văzut, Natalița, nu avea de unde le ști. Însă o controlau visceral...
  Rămasă singură cu smintitul, s-a pus pe plâns tremurând din toate încheieturile. Apoi cu sufletul țintuit de teamă, a început printre frisoane să-și pună în coșuri lucrurile cu care venise. Se grăbea, se încâlcea, se împiedica, iar gândul nu-i era decât la suferința tatălui ei.
 Ion nu realiza tragedia pe care o provocase. Pentru el, astfel de evenimente păreau lucruri firești. Se trezea cu băieții sau flăcăii cu care se bătea, apoi se împăca în aceiași zi la un pahar sau la o șotie tinerească. Sau poate cu surorile lui cu care se bătea în parte. Așa credea el, că astfel de ieșiri sunt absolut normale. Făceau parte din ființa lui. Niciodată nu și-a pus problema că celălalt suferă și, niciodată nu a ținut mânie când era învins. Adică bătut de altcineva. Și dacă el așa era, înseamnă că și ceilalți trebuiau să fie la fel. Nu bănuia câți dușmani are și câți îl ocolesc datorită temperamentului său needucat. Căci Ion nu este un troglodit, avea doar lacune de educație, s-ar putea spune chiar o rezistență nativă la anumite aspecte ale ei.
   Acum privea la Natalița și-i spunea atât de calm, că o iubește, că nu o va lăsa să plece, dar nu aducea nici un argument ori scuză și nici nu o oprea în vreun fel în demersul ei. Așa, că după nici o oră de la incident, ea ieșea pe aceiași poartă ca și tatăl ei, la fel de pustiită, contrariată și revoltată, pe același drum... gândind că nu o să se mai întoarcă la el niciodată.
 Ajunsă acasă, i-a găsit pe toți ai ei plânși și mohorâți, umiliți de povara momentului și mai ales, îngrijorați de situația în care se aflau cu toții. După ce le-a dat binețe cum a putut, s-a uitat mai întâi la tatăl ei și a văzut că nu are nici un semn vizibil, s-a uitat apoi la toți ca la o congregație aflată în colocviu, la care ea, nu mai era afiliată. Se simțea o străină demnă de a fi repudiată...
    Într-o tăcere deplină și-a despachetat din coșuri lucrușoarele, punându-le pe fiecare la locul lor, apoi s-a apucat de trebăluit cu o cerbicie solemnă, insuflată de nervozitatea și penibilul în care se afla.
  Seara, a coborât neguroasă peste casa părintească, găsindu-i pe toți în jurul cinei cu mare apăsare și gânduri private care frizează anormalul. Degeaba încercau să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În jur plutea suspiciunea.
     Dincolo, Ion rămas singur, a stat ce a stat, probabil considerând că Natalița se va întoarce repede, așa cum fac surorile lui când se pălmuiesc, apoi, a închis ușa casei fluierând, a pus cheia într-un loc pe care-l va ține minte și a trecut pârleazul la surori.
 Aici, la întâmpinat Aglaia, care nu era străină de cele întâmplate:
 - Te crezi holtei? Fugi acasă la tine! Aici nu mai ai loc.
 - Ce vorbești? Vezi poate ți-ai pierdut tu locul! și intră în casă...
 Patul lui Ion nu mai era. În locul lui trena lada de zeste a uneia din surori.
 - N-ai auzit că nu mai ai loc? a continuat Ileana care se afla în casă.
   Pe Ion l-a cuprins furia, dar aici manifestările lui erau bine cunoscute. Așa că Aglaia a intrat și ea în casă, pentru a-i sări în ajutor soră-sii dacă o fi nevoie, ceia ce l-a determinat și pe Ion să-și înfrângă pornirile, apelând la viclenie. A coborât vocea, devenind mieroasă pentrua a se apropia de ele. În momentul ăsta surorile au trecut una în față și alta în spatele lui. Când Ion i-a aplicat o palmă Ilenei, Aglaia la pocnit cu melesteul peste țurluiele picoarelor și a năvalit pe ușă afară direct în drumul mare. Când acesta s-a aplecat de durere, Ileana i-a aplicat și ea o cratiță în cap și, pe-aici ți-e drumul după soră-sa.
   Acum Ion buimăcit de scatoacle, s-a lăsat păgubaș de a le urmări, convins fiind că la luminiș va fi înfrânt din nou. Cu gura. Doar le cunoștea potențialul! S-a dezmeticit, a tras un râs copios strigând la ele peste gard:
 - Lasă lasă!
 - Lasă lasă! i-au răspuns ele și au intrat în curte, convinse fiind că gâlceava s-a încheiat.
 Dar bărbatul nu mai avea stare. A trecut din nou pârlazul la el, a pus ordine în toate, atât afară cât și în casă, a trecut din nou la surori lucrând pe ici pe colo, înconjurat fiind de aceiași liniște apăsătoare ca și cea din casa lui Vasile.
 Noaptea, a petrecut-o în așternuturile noii lui case.
   A doua zi dis de dimineață, Ion a venit în poartă la socru-său cu un car, adresândui-se uneia dintre surori:
- Ileană, spunei Nataliței să iasă la poartă, că am ai spune ceva!
 Auzind, Nataliței i-a tresărit inima! Nu știa ce e cu ea. Cu un ochi al dragostei s-a bucurat, cu cel al urii s-a-ntristat. S-a așezat pe un scaun și privea când spre poartă la Ion, când la părinți, când în van...
 - Apoi du-te de vezi ce vrea! i-a spus Anica fetei.
 Fata a ridicat privirea spre tatăl său.
 - Du-te! A îngânat tatăl.
Și s-a dus.
 La poartă, Ion a început a o ruga cu voce dulceagă: să meargă cu el pentru totdeauna, să-și ea lucrurile că de-aceia a venit cu căruța, să meargă direct la primăria din satul vecin unde era reședința comunală ca să-și pună pirostriile... Ileana asculta, inima îi exulta, dar rațiunea o ținea pironită. Încerca el Ion să o mângâie, să o sărute, dar ea îl respingea molatec și îngândurată. Îl iubea, îl și ura, dar tot rațiunea îi dicta că e soțul ei acum. Bun sau rău. Și-au unit sufletele sub cupola dragostei și a nopții, sau contopit carnal până la epuizare. Apoi vedea în jurul ei cum toate femeile se sacrifică. Unele chiar fără dragoste. Mai era și teama îndreptățită c-ar putea fi însărcinată.
   După o oră de negocieri în care bărbatul vorbea întruna, iar femeia încuviința sau nega mai mult prin gestică, Natalița a cerut să fie lăsată în casă să se mai gândească și, ulterior îi v-a da un răspuns.
 Aici femeia i-a întrebat pe părinți ce să facă.
 - Trebuie să te duci! i-a spus Anica. Nu ai altă ieșire. Cine te mai ia acum. Doar vreun vădăoi cu trei patru copii.Poate ești și grea, cine știe!
 - Ce să fac tată! Cum pot eu trăi cu el dacă te-a lovit pe tine?
 - Îl iubești? a întrebat-o din nou tatăl.
 - Nu mai știu. Îl iubeam... îl iubesc, dar îl și urăsc!
 - Măcar bine că-l iubești! Căci cu dragostea le rabzi pe toate. Du-te! Dar să știi, că eu cu el nu voi vorbi niciodată.
 Apoi au încărcat în căruță zestrea Nataliței, adică ea ajutată de surori. Mama a stat în casă, dirijând de la distanță toată operațiunea.
 Și s-a dus din nou...
 Apoi, după vreo două luni de mariaj, cum era de așteptat, Ion a fost încorporat!
                                                       ***
  Când auzi ciocănitul din fereastră, femeia se întreabă în sinea ei:
 - Cine o mai fi la ora asta? Numai netrebnicele astea de Aglaia și Ioana mai pot da buzna așa peste om când se vede de la două poște că s-a culcat. Cum să iasă acum în cămașă de noapte pe gerul ăsta? Dacă nu-s ele? Mai bine să plece, de-or fi ele sau altcineva.
 - Ieși odată Nataliță, că nu te-or fi prins durerile facerii și nici somnul morții; s-a auzit glasul poruncitor al Aglaiei.
  Femeia se ridică din pat și ieși pe verandă să le dea drumul cumnatelor, dar prin crăpătura rămasă între cele două perdele ale ușii, zări statura impunătoare a unui bărbat. Încotoșmat cum era, în cojoc și cu căciula trasă pe ochi, a tresărit crezând că e Ion. Cu mâinile pe clanță și pe cheie, se ițea la statura nebuloasă a bărbatului, pe care nu-l putea identifica în lumina palidă a lunii ca și a reflexiei ei din troienele zăpezii.
 - Dar deschide odată femeie! Ori poate dorești să-ți fie spartă ușa... se rățoi Aglaia.
 - Ai răbdare că nu dau turcii, a răspuns femeia în timp ce a deschis ușa larg și a pășit sprintenă peste prag cu intenția vădită de-al îmbrățișa pe bărbat. Dar când și-a desfăcut voluptoasă brațele, descoperindu-și formele prin straveziul cămașii de noapte, a realizat că bărbatul e un străin.
 - Ptiu, bate-var! Am crezut că e Ion, a spus femeia revenind grabnic la o statură normală, adaptată situației stingheritoare. Stați să-mi trag un capot, că m-ați făcut de tot râsul.
 - Da ești dorită rău cumnată! aruncă batjocoritor Ioana.
- Ba cred că voi sunteți fără bun simț, pentru că trebuia să mă avertizați ca niște cumnate ce-mi sunteți, nu să mă băgați în sperieți și să mă expuneți.
 În timpul ăsta, Natalița ajunsă în casă își luă pe bâjbâite un capot, iar cumnatele însoțite de străin i-au urmat pașii fără a cere vreo încuviințare.
 Apoi femeia, a aprins una din lămpile cu abajur, lucru pe care îl face cu ocazii speciale. În restul timpului folosea doar candela sau lumânări. De fapt nici nu mai știa ce face, fiind încă prizoniera gândului că i-a venit bărbatul acasă.
 În sfârșit, la lumina lămpii a văzut îndeaproape chipul străinului, care între timp își scoase căciula și se descheiase la cojoc. Era un bărbat frumos, cam de statura lui Ion, dar mai tuciuriu, ceia ce făcea un contrast plăcut ochilor săi verzi, a căror privire s-a intersectat cam nefiresc de mult cu a Nataliței. De fapt, așa fac necunoscuții, se fixează pentru a se recunoaște.
 Dar asta nu putea scăpa vigilenței cumnatelor, însă a scăpat ironiei lor, care surprinse fiind nu prea
și-au găsit cuvintele potrivite.
 - Cumnată, am adus omu' ăsta să-l găzduiești peste noapte, că-i de departe și a întârziat la noi. Apoi, continuă Aglaia, noi nu se cade să-l găzduim, că suntem nemăritate.
 - Și eu dacă sunt măritată, dar bărbatul mi-e plecat, se cade?
 - Se cade, că nu-i arde nimănui de destrăbălare pe gerul ăsta. Poți lăsa un suflet să plece la un asemenea drum? Trebuie să treacă prin păduri, iar lupii se aud chiar și de-aici, d-apoi...
 De fapt bărbatul venise la Aglaia, iar după ce a stat cu el toată ziua, au mâncat și chefuit, s-au distrat în necunoscute de noi chipuri, li s-au deșteptat remușcările și recruziunea morală. Mai era și faptul că plictisit de ea, bărbatul cam îi făcea ochi dulci Ioanei, ceia ce în încâlceala de sub podoaba capilară a Aglaiei suna a blasfemie. Așa că era mai bine să-l plaseze cumnatei! Se potrivea perfect intențiilor sale de a o discredita pe Natalița și a-l ridiculiza pe Ion.
 - Nu am nimic cu dumnealui, dar cum l-ați ținut la voi până la ora asta, mai poate sta și până dimineață. Nu vă gândiți nici o clipă la onoarea fratelui vostru și nici la a mea. Ba ați fi în stare primele să scoateți vorba în uliță și să o întindeți cu toți târâie-brâu precum întind câinii hoiturile.
 - Asta e și casa noastră. Că doar Badea Toader ne-a fost și nouă unchi. S-ar întoarce în mormânt dacă ar ști că în casa lui au loc toți veneticii iar nepoatele de sânge, nu! a sărit Ioana în ajutorul soră-sii.
 - Ne putem certa până dimineață, dar să știți că eu singură cu un străin în casă nu rămân. Apoi o veni el Ion acasă și-i voi spune cum m-ați tratat și cum l-ați respectat și pe el. Nici c-un străin nu te porți așa. Nici c-un dușman!
 - Uite Nataliță cum facem, spune Aglaia. Îl culcăm pe dumnealui aici, iar noi tustreile dormim în camera cealaltă, că tu ai avansobă. Apoi ai două paturi în cameră. Așa că eu cu soră-mea dorm în unul, iar tu în celălalt. La noi ar trebui să rămănem cu străinul în aceeași cameră. Natalița o știa vicleană pe cumnată-sa, dar acum i se părea o soluție onorabilă pentru toți. Așa că încuviință și se culcară. Dar ea somn nu avea. Le auzea pe cumnate tot ciorovăind în șoaptă, apoi nu vedea normală găzduirea străinului în casă atâta timp cât soțul îi e plecat. Ele ar putea spune orice lui Ion. Ea, ce argumente ar putea avea spre apărare?  După nici o oră de la culcare, cum se gândea așa la nefirescul situației, o aude pe Aglaia:
 - Ioană, hai până la wc că mi-e urât singură.
 - Hai că merg!
 Și-au plecat.
 Nici prin gând nu i-a trecut tinerei neveste că nu se vor mai întoarce. Abia când a ridicat capul și a văzut că lipsesc hainele cumnatelor, haine care anterior plecării lor erau vrăfuite pe masă, a realizat că a fost din nou înșelată.
   Apoi noaptea a trecut și, nopțile de iarnă sunt lungi... iar vremea schimbătoare.  Așa că bărbatul, a doua zi până a se lumina, tăind nămeții din curte cu bocancii, a ieșit în drum. Deși întuneric, vremea era târzie și globii lumii deschiși.
   De la cumnate de peste gard nici un semn de viață... iar Natalița nu avea nici cea mai vagă plăcere de a da ochii cu ele.
  În aceiași seară, după plecarea străinului, femeia își pierduse total somnul, iar ușa parmaclicului a fost zdruncinată din nou:
 - Cioc, cioc cioc!
 - Cine e?! a răspuns femeia exultată.
 - Bărbatul care-a fost și-aseară! s-a auzit vocea lui Ion, care mai întâi trecuse pragul surorilor.
 ... În întreaga lor căsnicie, această întâmplare le-a rămas întipărită-n suflet precum o secure a războilui înfiptă în pragul căminului conjugal. Pășeau peste ea, dar simbolul ei devenea recrudescent la orice anomie. Și în viața unui cuplu se întâlnesc și astfel de situații nedorite...
                                                       ***
Uite așa-i pe la noi! Nici nu s-a răcit bine omul, că toți cei care l-au cunoscut își amintesc de vreo pățanie, sau au de spus vreo poveste în care personajul principal este defunctul, poveste pe care susțin ei, o cunosc de la persoane de toată încrederea. Așa am auzit și eu povestea Nataliței. Urmând cortegiul dragostei. Căci Natalița a fost o femeie iubită. Mai întâi de șoț, care să-l ierte Dumnezeu a "plecat" de aproape treizeci de ani. Apoi de copiii ei vrednici, respectați și respectoși. Însă când privesc la pădurea asta tânără care-a odrăslit în urma ei: cinsprezece nepoți și nepoate cu cinsprezece soți și soții, cu puzderie de strănepoți, plozi pe care nu-i poți număra căci nu stau locului o clipă... cum poți să numești asta decât cortegiul dragostei? Ce are a face copilăria și tinerețea lor cu moartea? Ea este acolo, departe, dar până la ea, spațiul mustește de iubire și speranță...
 Am să-l parafrazez acum pe un tânăr prezent în acel cortegiu,  pe care nu prea la recunoscut nimeni cine-ar fi putut fi și care zicea cam așa:
- În satul ăsta, mi-a povestit bunicul că a cunoscut în tinerețea lui o femeie... Spunea că era atât de frumoasă(!) încât n-a uitat-o niciodată, căci nici sirexul păsărilor nu pot să scoată sunete mai melodiose ca ale ei... iar cand se termina, dădea ochii peste cap. Era atât de curată și delicată, încât puteai să-ți sorbi sufletul din ceașca ei...