chitac1Mărturisesc că la slujba de Înviere nu-mi plăcea să particip; maică-mea mă trezea cu puțin timp înainte de miezul nopții, tocmai când era somnul mai profund, mai dulce și așternutul mai cald. Acolo, în curtea bisericii, trebuia să stau smerit, în picioare – uneori fiind destul de frig afară – până dimineața, când preotul sfințea pasca și ouăle roșii din panerele așezate pe două rânduri, la intrarea în locaș. Unde mai pui că în seara din ajunul Paștelui mă culcam bosumflat și revoltat, pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătățile atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă prin mirosul lor provocator. Aș fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii și la Paștele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe și foarte mulți băieți de școală. Învățătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentația era prea mare pentru noi.

Cum să fi rezistat ispitei, atunci când vedeai în timpul slujbei religioase ceafa păroasă a colegului din fața ta? Cu mâna dreaptă îți făceai semnul crucii, iar cu cea stângă apropiai lumânarea de chica nefericitului enoriaș, așa ca din întâmplare, din neatenție, până când se auzea un sfârâit, ieșea un norișor de fum, iar după o vreme aroma de tămâie sau de smirnă dispărea, fiind înlocuită cu un miros ca de porc pârlit, care ajungea în cele din urmă până la nasul popii, în altar. Alți colegi se urcau în cafas, de unde picurau ceara topită a lumânărilor în capul celor de jos.
Popa Scripcă era un tip de înălțime potrivită, destul de suplu, avea un mers vioi și o fire aprigă, iute, cum se zice pe acolo. Cred că dacă n-ar fi reușit să fie admis de prima dată la seminarul teologic, ar fi putut fi un foarte bun ofițer în armată, în poliție sau în jandarmerie. Până la venirea comuniștilor la putere, sfinția sa preda religia la școala din sat și-și folosea amândouă mâinile – ba uneori, chiar și piciorul drept – lovind cu ele unde se nimerea, pentru a le băga elevilor ignoranți sau cu mintea înceată învățăturile Domnului în cap.
Atunci când aerul din locașul sfânt devenea irespirabil din cauza fumului provocat de părul pârlit, de parcă ar fi fost Ignatul, și nu Săptămâna Mare, popa Scripcă întrerupea slujba, venea în naos și, din mersul ofițeresc pe care-l avea, apuca cu mâna dreaptă urechea unui enoriaș pârlit, cu stânga o altă ureche a altui enoriaș care pârlise, îi ducea așa până în ușa bisericii, unde, după ce le aplica câte un șut în cur, striga în urma lor: „Să nu vă mai văd pe aici, derbedeilor!”
După vreun sfert de oră de la reluarea cântărilor și a citirii Sfintei Scripturi, iar se încețoșa biserica și mirosea a păr ars, iar se întrerupea Denia și erau scoși afară încă doi „creștini” ce mergeau mai mult pe vârfuri, abia atingând pardoseala, ca și cum ar fi vrut să se înalțe la cer, pentru că popa Scripcă ridica mâinile în care strângea urechile până deasupra capului său.
Această procesiune necanonică repetându-se de mai multe ori, la un moment dat, lăcașul de cult rămânea aproape gol. Atunci, cuvioșia sa schimba tactica: „Stingeți lumânările!” – ordona el pe un ton autoritar din sfântul altar.
În ziua următoare nu se mai ducea niciunul dintre noi la Denie, pentru că, a asista la slujbă cu lumânările stinse nu mai avea niciun farmec. În schimb, la școală, învățătoarea le scădea nota la purtare tuturor celor care aveau părul pârlit la ceafă, dovada indubitabilă că au participat la Denii.
Și primii creștini au fost persecutați sau chiar torturați, dar asta nu i-a făcut să renunțe la credința lor. Peste un an, în prima seară de Denii, biserica se umplea iarăși de fumul înecăcios, cu miros de porc pârlit, provocat de elevii de școală, care cu evlavie și curaj sfidau interdicțiile și înfruntau represiunile învățătoarei, apoi își lăsau cu voluptate urechile spre flagelare în mâinile ca niște clești inchizitoriali ai popii Scripcă.