chitac3Ceea ce în termeni medicali se cunoaște drept tuse convulsivă avea acolo, în sat, mai pe înțelesul tuturor, numele de tuse măgărească. Denumirea nu venea, după cum s-ar putea crede la prima vedere, de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil și transferat apoi, nu se știe cum, la om. Explicația este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce păreau că nu se mai sfârșesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său de sex opus. În copilărie, ca mulți alții, am fost și eu o victimă a tusei măgărești. Cum ceaiurile făcute din romaniță sau pojarniță nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătușii Iftodia, vraciul satului. Rețeta, primită pe cale verbală, a fost concisă și ușor de ținut minte. Fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic și firesc, singurul leac cu eficacitate maximă și imediată în acest caz clinic nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar.

Nu știu de unde a făcut rost maică-mea de „medicamentul-minune”, fiindcă prin sat și prin împrejurimi nu vedeai nici măcar o copită de măgar. Când am auzit ce mi se pregătește, am zis că prefer să mai behăi o lună, două decât să beau așa ceva. Până la urmă m-am lăsat convins, după ce mi s-a explicat că leacurile nu se iau de plăcere și că, de cele mai multe ori, nu au un gust prea bun, primind totodată din partea mamei promisunea că va pune suficient zahăr în acea licoare pentru a fi mai băubilă. Ori că infuzia s-a dovedit miraculoasă, ori că boala s-a plictisit de mine, iar eu m-am săturat de ea, ori că a funcționat efectul placebo la gândul că a doua oară n-aș mai fi băut un ceai făcut din balegă uscată de măgar, important este că m-am lecuit! Am scăpat de urâtul obicei de a imita sunetele scoase de laringele măgarilor, spre deruta și confuzia celorlalți... Cum întotdeauna este loc și de mai rău, bine că n-am fost contaminat de o tuse omenească. Cine știe ce fel de leac mi-ar fi recomandat mătușa Iftodia!

 

Marcel Chiţac
-    Născut la data de 8 mai 1953 în localitatea Horodiştea, judeţul Botoşani.
-    Licenţiat în arte plastice, specialitatea pictură de şevalet, Universitatea de Artă „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1974-1978.
-    Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1989.
-    Din 2004 este Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer la categoria arte plastice.
-    În 2008 este ales „Cetăţean de Onoare” al comunei Păltiniş, judeţul Botoşani.
-    A publicat articole și nuvele în România Liberă, 1990-1992; Avant Post, revista „Societăţii de Mâine” nr. 1-2, 1993; revista Kibo – Titan nr. 2, 3, 4, 2020.
-    Este autorul cărţilor de proză scurtă: Omul de hlei – crochiuri şi eboşe literare; Găina afonă – istorii; Polojenii – povestiri; Puiul de cuc – hronografii; În dosul soarelui – pseudo-monografie, editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2012, 2013, 2014, 2015, 2016.

COMENTARIU CRITIC
Autorul rămâne fidel unui areal tematic de inspirație rurală, marșând pe liniile de forță ale ethosului ancestral, dar pătrunde nonșalant și în culisele altor tipuri de psihologii, spre a spori varietatea universului său literar, aflat în plină structurare. Numitorul comun al acestor momente narative este, adesea, substratul lor simbolic, mergând spre sensul parabolei moderne, căreia Marcel Chițac știe să-i confere expresia potrivită. Se poate lesne sesiza că mai toate textele au finaluri inteligente, construite pe suport de ironie și autoironie. Aceste finaluri, cu grefele lor de umor bine-dozat, transformă povestirea în imagini vii și persistente, încât proza lui Marcel Chițac nu rămâne doar o lectură agreabilă de weekend.
Ca în arta plastică, portretul se configurează simplu, cvasipictural, adică din câteva linii, absorbind și apoi devoalând esența personajului.
Autorul își face cunoscută dorința de a conserva o moștenire lexicală și semantică specifică satului, care asigură farmec și personalitate inconfundabilă culturii populare. [...]
Întâmplările, adesea mici fragmente de epopee orală, au în substanța lor ceva fabulos, amestec straniu de cutumă și predestinare... (Victor Teișanu, Note critice la Polojenii. Povestiri în Mesager de Darabani nr. 4, 2014).