almDedicație

Eşti doar un pretext pentru
O nouă poezie
E suficient de mult pentru
A trăi în cuvintele-mi care răsar.

Dialog clandestin

-Ce mai faceţi, frumoasă Doamnă, a Destinului meu hoinar?
-Încerc să smulg câteva seminţe de cereale din sufletul meu fără chei.


-Le-ați depozitat demult?
-Cele cu termen expirat demult au fost extirpate.
-Aveţi diverse seminţe?
-Doar de-un singur fel: boabe de pâine care au încolţit.
-Inima Dumneavoastră este încolţită?
-E verde precum ochii mei.
-Aş putea să mă plimb prin ea cu talpa goală a visului meu îmbătrânit ca să fac cărare spre credinţă?
-Şi dacă cărarea se face un rid?
-Ridurile sunt şi ele cărări ale experienţei. Frumoasa mea Doamnă,
dacă a-ţi permite m-aş plimba pe inima Dumneavoastră încolţită
ca din urmă să crească izvoare.
Aş lua-o cu mine în palme de rugăciune
ca în zori s-o sfinţesc cu roua privighetorilor obosite de cântec doinit
și-apoi renăscută să V-o dăruiesc ca s-o purtaţi ca pe-o icoană
Cât de mult mi-aş dori să Vă plimbaţi pe fiecare geană a mea ca pe o singură scară a lui Dumnezeu!
Cu talpa piciorului Dumneavoastră dezamăgit
să-mi culegi roua azurului ploii din ochi
V-aş înălţa ca să stingeţi stelele
și să aprindeţi doar un singur felinar în acest abator de vise - sufletul meu care arde ca para  
încât celelalte planete să-şi încălzească degetele de la picioare ca la o masă a tăcerii divine
și-n acest imens haos al sentimentelor infernale
să fim doar noi doi -
două suflete ce-au pierdut cheia destinului.



Dorul

Dorul nu poate fi extirpat
El poate doar să dispară
Când cel de care ţi-e dor
Vorbeşte cu tine.

Dorul nu poate fi invocat
Oricând vrei
El s-au locuieşte în tine avându-şi viză de reşedinţă
În ţara cu nume de doină - Iubire
Şi domiciliu permanent
Pe strada Îndrăgostiţilor nebuni
Sau nu există deloc.

Dorul nu poate fi cântărit
Nu poate fi oferit pe o tavă
Pentru a demonstra cât de greu şi scump este

Dorul se priveşte în ochi
Şi se citeşte pe retină
Ca o telegramă ce o dictează
Sufletul cu un alfabet Morse.

Dorul nu se urlă, nu se declară
Ca un imn
Nu se aduce ca o sentinţă irevocabilă.

Dorul este cadenţa pulsurilor
Ce se aud izbindu-se
Pentru a fi mai aproape

Dorul se îngănă uneori fără note dintr-un portativ pustiu încă
Dorul se spune uneori fără cuvinte
Pentru că şi ele aleargă
Şi nu se pot alinia într-o propoziţie exclamativă

Dorul nu se cerşeşte
Şi nu se vinde pentru flacoane de promisiuni decolorate
De-atâtea fraze rostite de mai multe ori
În fața bujorilor din obrajii
Fiinţelor inocente şi neexperimentate.

Dorul este ca şi metalul
Nobil – aurul
Care chiar dacă este aruncat în glod - aur rămâne.

Dorul meu întotdeauna va fi dor
Chiar dacă vei avea atâta îndrăzneală
Să-l stropeşti cu  noroi
Dintr-un vocabular infectat de bacterii lexicale.

Dorul meu va rămâne dor
Chiar dacă îl vei respinge
Într-un joc de cuvinte
Cum respingând ludic
Manole o zidea pe Ana în murii mănăstirii blestemate.

Dorul meu are culoarea ploii
Ce leagă cerul de pământ
Cum ne-a legat într-un nod Dumnezeu.

Dorul meu are distanţa pe care
O măsoară cu sfori de ploaie
Ca să le strângă în ghem
Şi să le facă bulgăr de soare..

Dorul meu și-a stins flacăra din ochii mei verzi
     Dar a aprins speranţa și a incendiat fericirea...


 Din ploaie

Cu paşi grăbiţi în inimi urcă seara
Ca un curcubeu aşteptat
După o lungă secetă
Niciodată nu ştim cu cine va veni ploaia:
Cu bulgări mărunţi de gheață
îmblânzite cristale căzute din ochii stelelor albastre
Sau cu fericirea culorilor de curcubeu după o scurtă ploaie de vară
Niciodată nu ştim cine va vesti ploaia:
Stolul de nor adus de un tunet gonit de trăsnet
Sau de o draperie cenuşie ce i-ar prezice soarelui ieşirea din scenă
Niciodată nu ştim pe cine aduce cu sine cel cu care ai vorbit
Despre poezie.
emoție de iunie

ne frig amintirile când timpul ne potolește iubirea cu ploaie
un mai abia trecut și un iunie abia venit s-au sărutat și se mai sărută prelung
 prin ploile lungi și reci, de parcă am trăi emoții de toamnă stănesciană
un salcâm despletit nu a reușit să umple cu miros serile
de prea multă ploaie florile-i sunt însărcinate
un castan înflorit și-a stins candelabrele într-o dimineață cu ploaie
și prin acest verde imens se ivesc speranțele că nu vom mai fi impuși să păstrăm distanța câci prea ne-a distanțat pandemia, care parcă nici nu a fost (să-mi fie iertată părerea căci am avut și mulți morți)
să intrăm în iubire prin iunie
să chemăm soarele prin ritualuri ale iubirii
să păstrăm copilul din noi
să fim adolescenți în gândire
să fim tineri și dornici de viață
așa precum într-un iunie ploios ne este dor de soare