savaSECETĂ

A venit de prin vecini
Încruntată şi uscată,
Cu rochiţa sfâşiată
Şi cu păr de mărăcini.

Costelivă şi haină,
Risipeşte sărăcie
Şi o seamănă în glie,
Spre a prinde rădăcină.



Moare seva din câmpie,
Viaţa parcă se topeşte
Şi nicicum nu reuşeşte
S-o gonească în pustie.

Au sosit un Caloian
Şi mai multe Paparude
Să se joace, să se ude
Pe uliţe şi maidan.

Vin şi oamenii îndată
Cu găleţi de apă pline.
Pe picioare-abia se ţine
Biata Secetă, murată.

Cerul se descătuşează,
Norii plini şi grei se-adună
Şi dansează împreună
Pentru ploaia ce urmează.
 

PAPARUDELE

Arşiţa-i aşa de mare,
C-a uscat, necruţătoare,
Din grădini o bună parte,
Holdele sunt afectate.

Pe la prânz s-au adunat
Fete şi femei din sat,
Care-n zdrenţe îmbrăcate,
Cu găleţile-s udate.

-Hai, veniţi la paparude,
Fiecare să le ude,
Domnului să ne rugăm,
Poate-o ploaie căpătăm!

Tot udând la paparude,
Unii-ncep să şi asude.
Peste-o oră, uzi sunt toţi,
Chiar şi cei mai mici nepoţi.



PLOAIE TORENŢIALĂ

E un soare arzător
Şi dorinţa tuturor
Este ca puţin să plouă,
Sau măcar să cadă rouă.

Un ştrengar de nor deodată
Îşi goleşte apa toată.
Pârâiaşe curg la vale,
 Totul măturând în cale.

E o ploaie… „bestială”;
Spunem că-i torenţială.
Unii, care n-au umbrele,
Sunt acuma uzi... „la piele”.

Alţii, bine pregătiţi,
De umbrele-s păgubiţi,
Căci, prea mult solicitate,
Pot fi repede stricate.

Ploaia doar puţin durează;
Cerul se înseninează,
Iar apoi e observat
Cucubeul minunat.


ZORI DE ZI

Cu un strat de nori dungaţi
Cerul s-a acoperit.
Dintre unii, tremuraţi,
Iată, soarele-a privit
Cu un ochi cercetător
Şi cu altul adormit,
Dar mulţimea razelor
Dintr-o dată s-a trezit.
Dumnezeu a răsturnat
Tolba sa cu nori pufoşi,
Care-ncet s-au revărsat,
Mititei, dar numeroşi,
Iar acum, ştrengari, zâmbesc
De pe bolta de azur.
Unii parcă se grăbesc
Să privească împrejur.
Alergând, un nor zglobiu
Dintr-o dată i-a-nghiţit
Şi, apoi, din cenuşiu,
Albicios a devenit.


DE-A V-AŢI ASCUNSELEA

Luna să se joace vrea.
Cum? De-a v-aţi ascunselea!
Multe stele-au refuzat,
Că… n-au vreme de jucat,
Dar o stea mai zvăpăiată
S-a înscris la joc îndată,
Iar un nor puţin bondoc
A intrat şi el în joc.
Nişte stele zic în şoapte
Că, învăluiţi de noapte,
Tupilaţi pe după nori,
Se tot joacă până-n zori.

UNDE-I LUNA?!

-Cerul e întunecat!
Unde-i luna? S-a culcat?
-Poate s-a împiedicat
De un nor mai înălţat.
-De-i aşa, poate-a căzut
În neantul nevăzut!
-Dacă s-o fi rătăcit
Şi-n cer nou a  nimerit?
-Poate doar a obosit
Şi-ntr-un nor a adormit!
-Poate a găsit alt soare,
Mai strălucitor, mai mare!
-Nicidecum, e veşnic trează!
Câteodată, evadează
Aruncând câte-o ocheadă,
Alte lumi dorind să vadă.


STĂPÂNA NOPŢII

Parcă-s caiere de lână
Într-o furcă de cadână,
Vălătuci de nori se-adună,
Căutând o cale bună
Spre apus, unde răsare
Doamna cea nemuritoare.
Tainic ei o înconjoară
Şi-o conduc apoi, uşoară,
Până la înaltul cer,
Apoi, câte unul, pier.
Doamna nopţii ne apare
În întreaga ei splendoare.
Ea trimite, indiscretă,
Pe o frunte de poetă,
Strălucirea-i milenară.
Se întorc, s-o-nghită iară,
Norii, însă ea, cochetă,
Îi destramă c-o baghetă,
Dezvelind noi giuvaere,
Mici steluţe efemere.

ECLIPSĂ

Luna este eclipsată
Şi pe cer nu se arată.
Numai câte-o stea apare.
Norii plâng de supărare.
Vârcolacii lacomi vor
S-o mănânce-ncetişor
Şi, cu toate că e plină,
S-o golească de lumină,
Strălucirea să-i distrugă.
Norii însă-i pun pe fugă.
Tunete au scos, pe toate,
Şi săgeţi înflăcărate.
Bieţii vârcolaci aleargă
Pe cereasca boltă largă
Şi în fugă chiar „văd stele”,
Căci se-mpiedică de ele.