Georgeta RadaLUAȚI GAZETA !

Strigau pe stradă ,, ziariștii " ,
( copii care vindeau ziare )
ei, negustori de vorbe, triștii
pe doi bănuți pentru mâncare.
-- Luați ,, Adevărul", luați ,, Gazeta "
de Nord, de Sud , de Est, de Vest !
Azi s-a ajuns cu bicicleta
pe Marte și pe Everest.
Se face listă de-așteptare
cu cei ce vor pământ pe Marte,
se joacă poker pe onoare
și se mizează doar pe moarte .


Hai, cine vrea să se înscrie ?
Cui nu-i e frică să respire ?
E ca un fel de sihăstrie
a celor neveniți în fire .
Ce-i Everestul ? Alpinismul
intergalactic ne așteaptă...
Hai, antrenați-vă cinismul ,
pășim deja pe prima treaptă !
Luați ,,Adevărul " , luați , Gazeta "
de Polul Sud, de Polul Nord !
E în naufragiu goeleta
cu aruncații peste bord.
Luați , Libertatea " , cât mai este,
se dă la liber pe doi bani !...
Ne joacă libertatea feste
si-n piață nu mai sunt golani.
Luați ,, Moftul" ! Luați și moftangiul,
,, Biletele de papagal"!
Ne-mparte gratis lefegiul
bilete pentru carnaval.
Luáți ,,Oglinda " , lúați ,,Oglinda"
până nu-i spartă în bucăți
și așezați-o sus , pe grinda
umilelor singurătăți.
Mai stați pe strada Pacienții
voi , flașnetarii mei cei triști ,
se dau gazete ca subvenții ,
le-mpart altfel de ziariști.




TĂCEREA PRIBEAGULUI

Omul meu, pribeag prin cele târguri,
Cumpărând tăceri, vânzând tăceri,
Ți-am trimis scrisoare pe amurguri,
Sufletul, pribeag spre nicăieri.
Dacă pe vreun drum o să-l găsești,
Dacă vă-ntâlniți pe la răscruci,
De sub troițe să nu-l gonești ...
Poate că te-ntorci să mi-l aduci .
Poate-a fost prădat și de veșmânt
Poate e desculț și degerat ,
Poate e de casa lui flămând,
De fântâna stelei însetat .
Și de înger poate-a fost prădat
Și de rugăciune, de cuvânt,
Poate de tăcere a uitat
Șî a plâns la capăt de pământ...
E tăcere duhul lui de fum,
Subțiraticele-i mâini te caută
Să te-nvăluie-ntr-un tainic drum
Care se oprește la o poartă .
Poarta are Raiul încrustat
În adâncul lemnului, pe frunte,
Are prag de vină și păcat
Dară tu să-l treci ca pe o punte !
Dincolo de poartă casă nu-i
E doar o poiană, tainic verde
Și-un gutui cu galbene gutui
Și-o fereastră care nu se vede .
Tace-ngălbenit de tot ce-a fost
Și, rănind din când în când, tăcerea
Cade vreo gutuie fără rost,
Fără să cunoască învierea.


TESTAMENT

Eu am trăit în satul meu în care
bătrânii încă mai purtau ițari
și case albe mai aveau pridvoare,
bisericile, mâini de iconari.
Eu am trăit când murmura fântâna,
când, încă , toți beau apă din ulcior,
când mama era maica , nu bătrâna
și când bătrânii mai țineau sobor .
Eu o să trec cum au trecut părinții
cu tot soborul satului la sfinți,
cu rugăciunea pentru paza minții,
la judecata fără de arginți.
Poate-o să cad sub crucea de păcate
și-o să m-aștern ca într-un cuib de cuci
sub crucile, de satul lor uitate,
cum sunt la noi în sat atâtea cruci.
S-a așternut în noi ca o Golgotă,
sat peste sat și timpul peste timp,
mi s-a înscris în foaia mea de dotă
și crucea ca un ultim anotimp.
Eu vreau să mă aștern în sat la mine
și nu pe zări, o căzătoare stea,
când Învierea cea de obște vine,
să mă ridice din țărâna mea !


LILIACUL DE LA POARTĂ

Eu am crescut cu liliac la poartă
și port în suflet dor de liliac ,
mi-a scuturat lumina lui pe soartă
și peste pașii mamei din cerdac.
Am împărțit ca frații primăvara,
privighetorile din nopți de mai
și luna plină, galbena, amara
și tropotul copitelor de cai,
care treceau pe lângă poarta noastră
și parcă se-mbătau de liliac...
Își împărțea iubirea lui albastră
cum își împarte pâinea un sărac
Cu tot ce-i din cuvânt, dar nu cuvântă,
iar eu, ca un tâlhar răstignitor
i-am rupt de-atâtea ori coroana frântă
s-o dăruiesc atâtor trecători.
Aud și-acum certarea mamei. Tac.
,,De ce îl frângi și îl despoi de haină?"
Parc-aș fi tâlhărit un om sărac...
De pâinea lui, de viață și de taină...
Credeam că dacă îl împart cu lumea,
și nu-l las să se scuture sub ploi,
o să-nflorim toți, tainic, în minunea
albastră -a liliacului din noi.


CAII LIBERI

Când mânzul ne-nhămat se crede cal
Și vrea să tropotească-n deal, pe lună ,
Să nu-i pui ochelari de carnaval,
Și să nu-i pui valtrapuri de minciună .
Să-l duci la ieslea ta cu fân din lunci,
Cosit de mâini crăpate ca pământul
Și să-l țesali cum mângâi dalbii prunci,
Și să-l strunești cum îți strunești cuvântul.
Să-l duci la ape limpezi, să-l adapi,
Din sete să își afle el izvorul,
Apoi din frâu, stăpâne , să îl scapi,
Nu-i potcovi copita cu ogorul.
Mai lasă-l să necheze după cai,
Caii sălbatici cei purtați în sânge,
Poate-i visează și nu știi și n-ai
Cum să-nțelegi că-n limba lor îi plânge
Pe ei, cei care n-au fost robi nicicând
Și nechezau ca tunetul, ca vântul ,
Erau furtuni prin ierburi fremătând,
Dar i-a-nghițit și cerul și pământul.
De unde știi cât cer ai înhămat
La plugul tău, rănind adâncul pâinii?
De unde știi că murgu-a nechezat
De viață sau de moarte-n dosul stânii ?
De unde știi că nu-i un armăsar
Care mănâncă jar din palma lunii ?
De unde știi, bătrânule samsar ?
Știi doar că nu mor caii când vor câinii !
Te rușinezi cu el, crezând că n-ai
Un cal precum sunt negrele ispite ,
Dar mâna lungă -a hoților de cai
Pândește din primejdii priponite.
Când fiara se va rupe din pripon,
Dă pinteni și ridică-te la stele
Cu mânzul tău că se aude zvon
De hoți de cai și de ispite grele !
Să-l scoți din iesle, să-l hrănești cu jar
Din focul care-a ars întâia oară
În vatra ta, bătrânule samsar
De mânjii cailor fără povară.