Constanta Popescu Te cunosc(Constanţa Popescu – „Te cunosc după tăceri”, Ed. Bibliotheca, 2021)

               Asumarea unor toamne stranii şi poate nejustificate, strecurate în prea-plinul de anotimpuri ce se derulează cu viteza înţelesului. Cuvintele fiind în voie bună chiar dacă într-un amestec alchimic, fără însă a fi îndoite ci mai degrabă amplificate de tăceri rostuite ritualic. O tehnică ireproşabilă, am zice, sub zodia contrariilor pe care se sprijină atât de încâlcit universul.
               „Te cunosc după tăceri” ca un mod de a fi umbros şi lăturalnic, s-ar crede. Când starea de fapt reprezintă o largă confesiune necesară, într-un respiro inerent prea multor şi aprigelor alergări. În vârtejul substanţei, zădărnicind contururile, ca la o cursă pentru câştigarea veşniciei în sine. Căci: „Mi-ar trebui un sac de veşnicie,/ am atâtea amânări de trăit,/ de protestat, de şlefuit cuvintele...”
                Constanţa Popescu este fără îndoială o poetă a neliniştilor, venite de nicăieri spre a sta pavăză înfăptuirii cât mai elocvente a totului. Şi aceasta nu din sfială, ci doar din acurateţe, din respect şi din consideraţie pentru clipele ce se vor rotunjite frumos întru perfecţiune.


                Foarte aproape de ora exactă a împlinirilor, dar pe când trebuie să existe undeva un scurtcircuit, „Diferenţa e un dor”: „Ştiu că mă scuteşti azi,/ să-mi fac loc,/ printre impostorii de duminică,/ în costume încheiate la două rânduri./ M-aş fi ascuns totuşi,/ în buzunarul ceasului,/ să-l mai pornesc/ când rana cântecului meu/ sângerează./ Dacă ai fi fost,/ la un gând distanţă,/ cu un dor mai aproape,/ ştiu sigur că-mi cuprindeai zbaterea,/ ca iar şi iar,/ plecăciunea să-mi fie zbor,/ să-mi închei nasturii/ cu surpriza din vis/ şi nicio palmă din iubire/ să nu se risipească,/ sau gândul/ să nu mai poată fi,/ misterul dimineţilor,/ de după insomnii.”
                Undele de incertitudine sunt frecvent întâlnite, în degringolada ocazionată de şuvoiul continuu existenţial. Chiar nu sunt deloc excluse sentimente grele cum ar fi aproape tristeţea ce poate fi văzută plutitoare printre sloiuri de timp indecis dacă să fie trecut, prezent ori viitor... „Am nevoie de o confirmare,/ că zilele se aprind/ în fiecare dimineaţă, că viaţa e o cutie de chibrituri,/ nu ştii când şi câte zile se mai aprind./ O mulţime nici nu mai scapără.../ Un foc mare/ ar aprinde tot/ şi cenuşa va încolţi alteia,/ viaţa./ Va hrăni alte doruri,/ eu, spectator/ într-o cutie de chibrituri/ expirată,/ confirm că ultimul chibrit/ este pentru iubire...” (Viaţa o cutie cu chibrituri).
                Iar dacă tot sunt confesiuni, atunci trebuie lăsate la o parte falsele impresii, de aceea poeta,  aplicată şi decisă, se încumetă la un „Portret”, într-o răbufnire de sinceritate cu risc de reproş: „Îţi pot face un portret,/ cu cicatricile mele,/ din toate durerile ce mi le-ai părăsit,/ din doruri orfane,/ de culori amestecate,/ ca-n poveştile SF./ Nu mă cunoşti,/ nu te improvizez/ şi totuşi pot face curat/ între frici./ Aliniez mirările/ pe rama întâmplărilor dăruite/ şi-ţi luminez/ cel mai colorat şi tandru portret/ din umbra îmbrăţişărilor./ Nu l-ai arătat,/ numai eu l-am pipăit/ şi m-a durut,/ că te-a durut,/ că nu eram,/ că nu puteai.”
               În loc de concluzie, reproducem o efuziune de tandreţe şi eleganţă, liant special între ceea ce este şi ceea ce s-ar putea prefigura, într-un imediat sau într-un târziu, remarcând aici o doză de rezonanţă specială, posibil fir roşu pregătit pentru următoare carte a Constanţei Popescu: „Hai,/ nu-mi desena tristeţilele pe faţa de pernă,/ sunt prea multe/ şi vei trece şi la cearceaf,/ doar că ştii că-l vreau impecabil./ Nici nu te întreb/ despre urmele amprentate pe suflet,/ contează doar dacă le pot şterge.../ Asta.../ e încă o temă/ pentru dimineţile de iarnă/ când singurătatea-mi face ceaiul.”