Constantin ArdeleanuPrezentul e mereu ingrat cu creatorul literar obișnuit, posibila concurență fiind mai bine organizată în grupe de interese („gaște și gâște”, vorba lui nenea Iancu).  Nu–i rămâne decât amăgitoarea ofertă a posterității, când eventual un critic fără partizanate îl va descoperi prin vreun raft de bibliotecă (dar „beneficiarul”, va fi, în cazul cel mai bun, o lăudată „ceramică populară”).  Așa mă gândeam dând la o lectură oarecare peste  Corneliu  Moldovan (pe certificatul de naștere din Bârlad,  Vasiliu; 1883–1952). Biograful ni–l prezintă succint, dar consistent: poet, romancier, critic de teatru, aforist, fondator de reviste literare, jurnalist, director al Teatrului  Național din  București și traducător, ditamai membru fondator și președinte interbelic al  Societății Scriitorilor Români. Nici nu i–a apărut bine primul volum literar „Flăcări” (1907) că ironicul  Cincinat  Pavelescu parcă a avut gura aurită, în proiecția de după un secol: „«Flăcări»...titlul e frumos,/  Dar puțin primejdios!/ Că se poate, peste veacuri,/  Vrun nebun să zică: «Fleacuri!»”. 

Lecturându–i în fugă câteva pagini, poți afirma fără să greșești că de toate a fost „uitatul”  Moldovan, în afară de poet, chiar dacă  în anul 1933 a câștigat  Premiul  Național de Poezie (știm și de ce, în perioada 1909–1944, el, ca fondator al  Societății Scriitorilor  Români, a făcut parte din toate comitetele ei de conducere, iar în două legislaturi 1921–23 și 1932–36 fiind chiar președinte).  Când în interbelic  publica poeme  Bacovia,  Ion  Pillat,  Arghezi,  Minulescu,  Ion  Barbu, nu poți să te prezinți, dom' președinte, cu asemenea versulețe: „O, te cunosc și tu mă știi,/  Deși n–am mers același drum,/ Ne întâlnim abia acum,/  Dar ne iubim de veșnicii…” În afara SSR (pe care l–a modernizat, acordând concedii de creație și pensii,  premii literare, șezători, legături internaționale) și activități ziaristice intense, elevul lui  Ibrăileanu la Iași și al lui Titu  Maiorescu la Universitatea din  București, se va consacra dramaturgiei ca secretar și profesor de artă dramatică, autor de cronici teatrale unite în cartea „Autori și actori” (1920), dramaturg, regizor și scenarist, director al  Teatrului  Național (1924–26) și al  Direcției  Generale a Teatrelor (1927–1928).  Din cele 18 cărţi de autor mai remarcăm traducerea „Cântării cântărilor”, scrierea câtorva romane, diverse aforisme („Nu numai oamenii ce fac răul sunt răi, ci și aceia care nu fac binele”,  „E greu de îndurat să fii mereu al doilea” etc),  nuvele şi studii dramatice. În refugiul de la Iași, a întemeiat cu Sadoveanu și Goga  ziarul „România” și  a scris scenarii la câteva filme istorice de început (1912–1914).  Deținătorul Legiunii de onoare a Franței a fost nevoit să suporte câteva împunsături epigramistice locale.  Astfel George Ranetti, în legătură cu piesa „Fluturii”, ține să precizeze: „S–a zis – mai an – că–i plagiată.../  O piesă nu mai știu a cui!/  Dar «Fluturii» lui  Moldovanu–s/  Originali, din capul lui!” Iar la apariția ediției a doua (deci se vindea și citea!) a romanului  „Purgatoriul”, Virgil Slăvescu avea o opțiune fermă: „Deși sunt simplu muritor,/  Prefer soluții elegante,/  Decât cu tine–n «Purgator»,/  Mai bine în infern cu  Dante!”   De pomină a rămas soluția dată de Corneliu  Moldovan, ca director al  Direcției  Generale  a Teatrelor, la solicitarea actorului George  Franga, care se arăta nemulțumit de salariul insuficient, scriind cu vehemență pe trei rânduri: „Mizerie”, „Mizerie”, „Mizerie”.  Directorul agățase cu câte o agrafă o bancnotă de 500 de lei în dreptul fiecărui cuvânt…mizerabil și restitui cererea petentului. „Dacă aș fi știut eu de acest stil de rezolvare, aș fi scris trei pagini de «Mizerie»”.  Se mulțumise totuși cu cei 1500 lei. Chiar notate grăbit, realizările acestui promotor de literatură, n–ar merita el oare mai mult decât uitarea?