gbd„Doamne, pe zi ce trece, se împietresc inimile oamenilor, iar sufletele devin tot mai goale!”, spunea părintele Nicolae Steinhardt, iar din ce în ce mai des observăm asta în jurul nostru. Între oameni se ridică ziduri, goluri iau ființă, „într-o lume improprie visului și poeziei”, după cum zice Ioan Romeo Roșiianu.
Încercând să contracareze acest lucru, un visător „romantic” („Nu sunt modern / dadaist, romantic – da!”), Nuțu Giovanni Bud vine cu un nou volum de versuri, „Murind încet cu toamna”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare, în 2021, în Colecția Poesis.
Bântuit de dorul locurilor din care își trage seva, își așterne pe o pânză trăiri, emoții și sentimente într-un joc de-a viața, un joc deloc simplu („Mă joc mult cu focul, / cu versul ce e o săgeată, / glonț, suliță și adevăr, / nebun mai mult ca oricând”), fără reguli, cu restricții, cu obstacole și mult prea puține bucurii.


Alegând calea dreaptă a scriiturii, a sincerității emoțional-creatoare, pornește pe un drum sinuos ce îi oferă posibilitatea oniricului inserat în realitatea crudă a vremurilor maturității înțelepțite.
Astfel că pornește „desculț” („Dintotdeauna mi-a plăcut / să gândesc desculț... / uite că mi-am găsit strada!” – Desculții) pe strada sa creatoare, nesfiindu-se să se expună despuiat de canoane, reguli poetice, prozodii și prejudecăți, considerând doar că așa își va crea propriul eu liric, o desfășurare de forțe diverse pe un câmp de luptă întru cucerirea Poeziei.
Desculț în fața oamenilor, pornește în activitatea sa temerară să bătătorească drumul ales, un drum cu spini și pietre multe, sperând în recunoașterea valorii sale. Nuțu Giovanni Bud este călătorul atipic, nestăpânit, zbuciumat, un adevărat vârtej de gânduri mai mult sau mai puțin filosofice, proprii și unice, câteodată melancolice, triste, pentru el adevărate fieste sufletești (atunci când le așterne pe hârtie), jocuri de vise și lacrimi („îmi pun visul în joc”).
O complexitate de teme se adună învălmășindu-se uneori în acest volum ce conține două secțiuni: „Irevocabile iubiri” și „Murind încet cu toamna” în care la loc de cinste se află iubirea sub diferitele ei forme (față de Dumnezeu, mama, semeni, femeie, frumos), nostalgia copilăriei pierdute în negura timpului, dar și cotidianul copleșitor de-a binelea.
Iubirea, în toată splendoarea ei îl preamărește pe Dumnezeu, hulind fariseii, îndemnând la valorile creștine, la trăirea în curățenie, blândețe, bunătate și dreptate. Mână în mână cu ea merge copilăria pe veci pierdută și nemaigăsită decât în evocarea luminoasă a chipului mamei sale („iubirea mea supremă, iubire nestemată”), în amintiri neprețuite și neestompate de patina timpului... o rană veșnic deschisă și nemângâiată.
Rătăcitor prin străinătate se simte adumbrit de toamna ce „vrea să mă ucidă / ... / vrea contul să-mi închidă, / să-mi otrăvească văzul, / cu rugina frunzelor sale meschine, / să-mi tragă toată seva / tomnatică din mine” (Certat cu toamna).
Anotimp al împlinirii rodului bogat (al deșertării sacului plin de emoție lirică), al desăvârșirii și maturității, toamna se dovedește pentru autor, un preludiu al morții („Murind încet cu toamna”).
Dar unde poate muri toamna decât într-un pat albit de cuvinte menite să te facă să tresari...
 Bogăția versului, eufonia temporară, izbucnirile de forță sau abandonul liric se întrepătrund ca mai apoi să se așeze ca în troienele în versuri în care se vor încălzi unele pe altele în ideea supraviețuirii. Albul („în nopți albe scriu poezii”) în care se vor aduna nu va fi un oarecare blanc, ci certitudinea drumului drept pe care l-a ales. Iarna nu poate deveni un anotimp al morții, ci unul al așezării lucrurilor.
Timpul faptic ales pentru apariția acestui volum este unul gândit, măiestrit, beneficiind de experiență și bogăție în har divin.
Sentimental, ușor ironic sau de-a dreptul vehement, îndrăgostit sau blazat, autorul acestui volum sare din schema poeziei clasice, neîncadrându-se pe niciun drum bătătorit, eliberând drumul prin viziune și forțe proprii, făcând cărare prin hățișuri de idei preconcepute, reușind să iasă într-un luminaș ce a căpătat forme poetice... volumul de față.
Albert Camus spunea: „Știu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de emoții mari, mă lasă rece”.
Faptele le-am văzut prin materializarea unui vis, emoțiile se simt la citirea acestui vis „desculț” și se vor transforma în realitatea caldă a unui nou început.