Constantin ArdeleanuAi impresia unui preclasicism simfonic, atunci când lecturezi cartea memorialistică a lui  Ionel  Teodoreanu „Masa umbrelor” (ed.  Junimea,  1983), din urbea pe care prozatorul a denumit–o atât de original „dulcele târg al  Ieșului”, unde „Iașul nu mai e acolo.  Iașul e atunci”. Îndrăgostit de târg, de bunici, de Ibrăileanu (ca o umbră rembrandtiană), de Sadoveanu...După gesticulări și plimbări tumultoase, profesorul „se prăbușea în fotoliu, extenuat, preocupat de sănătate, de microbi, de curente (se temea de curente ca jucătorii de cărți de ghinion)”, troienit de durerile ascuțite ale unui picior și un pesimism iremediabil. „Totul la el era numai insomnie”.   Ibrăileanu credea despre o tânără speranță, Ionel Gherea, că „e un fel de mânz de rasă arabă.  Are atât de multe calități încât nu–i pot dori decât noroc”.  Tocmai noroc n–a avut, în România fiind aproape necunoscut, deși apreciat de niște filosofi străini.   Ibrăileanu povestea episodul în care o parte din „viețașii” ieșeni coborau cu pluta pe Bistrița. 

Peisagiul mirific: „Eram scandalizat! Eu n–aveam de–ajunși ochi să văd, iar  Sadoveanu juca poker: pe  Bistrița, domnule  Teodoreanu!  La Toance, domnule  Teodoreanu. Ei bine, peste o săptămână, infamul cartofor îmi trimetea o simfonie în proză pentru «Viața Românească».  Nimic nu-i scăpase. Înghițise Bistrița cu  Toance cu tot, cu tot ce nu putuse să vadă atentul  Ibrăileanu, dar și cu indignarea marginală a lui  Ibrăileanu pe deasupra!” În călătoria de la Istanbul cu  Sadoveanu și Ștefana Velisar, soția sa,  Ionel observase într–o cafenea cum mușterii turci ai casei fuseseră serviși cu un alt gen de licoare neagră, probabil mai sofisticată decât a lor, prilej de a evoca una din subtilitățile gastronomiei otomane: „Spune proverbul: «Norocul este ca o coadă de berbec.  Ferice cel ce o găsește în pilaful său».  Noi n–avem noroc la cafea.  Dar ferește-te,  Allah, să avem la pilaf, descoperind în el coada berbecului”. Amintirile sunt completate de către un veritabil eseu despre tăcerea profundă a Sadoveanului.  Dar opțiunea omenească nu se face doar între noroc și ghinion, ci și interpretându–le în cheie  personală. „Dacă norocul nu te ajută într–o nesăbuită întreprindere a dumitale, scrâșnești că ai ghinion”, astfel că agoniseala vecinului are loc când tu ai în buzunar doar o lețcaie; iarna la care reumatismele tale sunt sensibile te face să tânjești după „căldura anotimpului caiselor”; dacă e război te va obseda un timp de pace și viceversa; când prozatorul român scria nuvele, cetitorul ofta după roman, iar când vitrinele librăriilor gemeau de atâtea tomuri groase, se solicita „obezitatea sprintenii nuvele”.  Cotele abisale ale percepției celor două noțiuni antagonice noroc/ ghinion sunt relatate de un cartofor: în seara cutremurului din 1940, la o partidă de cărți. „Pierdeam mereu.  Pe la două, dau să mă ridic și să plec.  Amfitrionul schimbă băuturile, schimbă și cărțile și–mi spune: «Încearcă–ți din nou norocul»”. A pierdut tot ce avea.  Alte băuturi, alte cărți plus paguba pe credit.  Chiar atunci când a aruncat furios cărțile pe jos, exasperat de atâta ghinion în serie, a început cutremurul.  Niciodată n–avusese un asemenea noroc colosal?!  Cum așa? Perdantul la cărți locuia la hotelul  Carlton, care se prăbuşise… Conchidea cândva Ionel: „Iașul nu are decât două drumuri.  Unul duce spre gară, celălalt spre cimitir”. În  fața fatalității târgului de provincie, logodit mai mult cu ghinionul decât cu norocul, frații Teodoreanu s–au mutat la București, unde  în ciuda notorietății  literare (Ionel–Metaforel ca prozator, plus avocatură briliantă, iar  Păstorel, Seniorul  Epigramei, plus boemie),  capitala le–a oferit  ghinionul unor morți premature (Ionel, la doar 57 de ani, în crunta iarnă a anului 1954);   respectiv la 70 de ani –1964– decesul lui Păstorel, după o pasageră închisoare, din cauza epigramelor corozive antiregim, salvat fiind de Sadoveanu).  Fratele mai mic,  Laurențiu, aviator,  murise în primul război mondial la 18 ani, apărând Franța. Şi astfel familia avocatului vestit    Oswald  Teodoreanu, cel care închinase cu  Eminescu un pahar de Cotnar la „Bolta rece”, a avut norocul unor descendenți iluștri și ghinionul unor destine finale nemeritate de marea lor valoare. Cum spunea Luceafărul: „Floare de crâng,/  Astfel viețile/ Și tinerețile/  Trec și se stâng”.