lrNici nu „s-a uscat” cerneala de pe filele ultimei cărți a poetei LORETA TOADER și iată că această truditoare a cuvântului, extrem de laborioasă și de fecundă, ne delectează cu o nouă culegere de versuri, Eu sunt un gând răzleț (Editura eCreator, Baia Mare, 2021), structurată în două secțiuni, cea dintâi purtând chiar titlul împrumutat întregului volum, cuprinzând 70 de poeme cu o interesantă diversitate tematică și cu tehnici prozodice tradiționale sau moderne, așa cum, de altfel, ne-a obișnuit încă din creațiile anterioare.
    Un prim poem care ne atrage atenția este o adevărată profesiune de credință a unui creator conștient de rosturile sale, de truda pe care o presupune arta literară și utilizarea „cuvintelor potrivite” pentru a exprima gândurile, reflecțiile și simțămintelor celui care iubește viața și pe semenii săi, cărora le sunt adresate, cu responsabilitate („Am adunat cuvinte din visele-mi stelare / Strângând buchete albe de mărgăritare”).

Poeta știe că un creator se deosebește de cei din jur prin sensibilitate și prin dragostea pentru vers, fiind, astfel, „un gând răzleț prin lumea cea pestriță”, chemat să dea glas sentimentelor trăite în suflet: „Am scris despre iubiri sau despărțiri în ploaie / Și despre doruri mute ce sufletu-ncovoaie”. Natura („tăcerea nopții”), stările afective ale oamenilor („gândul tuturor”) și idealurile lor („vise roze”) și-au găsit ecoul în mintea și în condeiul celui ce-și dedică „povestea transpusă azi în schiță” tuturor cititorilor, „scriind un nou capitol în noapte-ancestrală” („Eu sunt un gând răzleț, albastru …”). În acest fel, este convinsă că scrierile sale („Povestiri de mult apuse / În cuvintele aldine”) vor rămâne „memorii de iubire / printre gânduri rătăcite” în care „fereastra minții„ sale se va deschide la fel de senină precum „cerul cel albastru” („Am deschis fereastra minții”).
    De aceea, este convinsă că „va renaște poezia într-un alb neprihănit / peste suflet va așterne Doina dorului-mplinit”, pentru că, întotdeauna, și-a dorit să aibă un stil propriu, original: „Eu voi scrie poezia doar așa cum mi-am dorit / Nu voi scrie ce vor alții, vorbe goale-n infinit”. Puritatea spirituală și stilistică va însoți scrisul său, întrucât „cuvinte de ocară n-am să-mprăștii niciodat'”, ci, dornică de perfecțiune și cu inima deschisă, „voi scrie ce trăiesc, gânduri mii purtate-n suflet”, în deplină comuniune cu natura, când „primăvara scrie-un cântec / ochii mei privesc senini verde crud și verde viu”. Numai astfel „va renaște poezia”, ca „o iubi re de o zi ce se pierde într-un sărut” („Sărut”), pentru că, în creațiile sale, a cântat „doinele durerii în prag de seară” și „iubirea în inima nevinovată”, dar, mai ales, a ales „cuvinte împletite-n dorințe / ca o rugă înălțată către cer / încercând să tămăduiesc suferințe / peste iluzii de iubire ce mai sper”, convinsă că versurile sale vor dăinui „peste apusul zilelor în zori” („Am scris”).
    Vechea dragoste a Loretei Toader, cromatica, prin multitudinea de semnificații ale culorilor, este prezentă și de această dată, câmpurile lexico-semantice ale acesteia cuprinzând nuanțe și obiecte legate de acest univers. Așa apar roșul (mai ales ca epitet cromatic în „macii roșii”, flori simbolizând iubirea și frumusețea fetei iubite), verdele („verde crud”, „fir de iarbă înverzit”), galbenul și nuanțele sale („rază aurie””, dar, mai ales, albastrul, culoarea preferată a poetei, reprezentată de un „petic de albastru”, cerul senin sub care se desfășoară „raiul florilor”. Mai mult, verdele este reprezentat și de „buchetul de tuberoze”, adică de chiparoasa veșnic verde, simbolizând virtuțile spirituale cu frumosul său miros de sacru, pe care poeta și-l dorește pentru ca gândurile sale să fie pure („Dacă-mi dai”).
    De altfel, albastrul apare în foarte multe poeme, deoarece este culoarea cea mai pură, reprezentând calea reveriei („Visul meu e un albastru”), dar simbolizând și iubirea („M-am îndrăgostit de-albastrul / Dimineților din ochiu-ți senin”) și momentul trăirii primilor fiori („M-am îndrăgostit de tine / Dincolo de albastrul zărilor”), când „la-nceput a fost o joacă” („Albastru”). Iubirea se manifestă într-un amestec de albastru și verde, uneori ca tuberoză, alteori ca peruzea, eul liric simțind că „am renăscut în primăvara de-un verde inocent”, când „ochii mi-au cuprins mirarea de albastru infinit”, punându-și întrebări fără răspuns „în diminețile de-un albastru ca de peruzea”, dar visând la renașterea sentimentului odată cu regenerarea naturii simbolizată de „verdele inocent” („Renaștere”). Însăși poeta recunoaște preferința sa pentru culori, aproape obsesivă, afirmând că „eu m-am amestecat cu viața / păstrând culorile din ea”, știind că roșul și albul înseamnă iubire și puritate, că verdele reprezintă speranța de bine și, astfel, „pe suflet am pictat cu verde / o aripă ce mi-era frântă”, iar albastrul va însenina cerul „nopții și taina ei adâncă” („Pe suflet am pictat cu verde”).
    Inedit în acest volum este grupajul de câteva poezii care prezintă lumea fascinantă a șatrei. Chiar dacă nu sunt dintre cele mai reușite, creațiile respective plac prin ludicul și umorul limbajului cuprinzând multe cuvinte și expresii din limba romani care îl transportă pe cititor în mediul specific unde face cunoștință cu „Flăcărica”, piranda pețită de un „rromano” hotărât, „îmbrăcat cum să cuvine / șî cu lanțuri d' ale fine / custum alb dă ginerică / palariu șî floricică”, căreia îi promite „haur șî lovele / șă palate mândru cele” și cu care vrea să aibă „haor de copchii” care „s-aibă ochii tuciurii / șî mintea c-arginții vii” („Țigăncușă gură dulce”) și ea, la rândul ei, este „îmbrăcată în țigancă / hoacheșă piranda noastră / dăsculță și harogantă / în fusta-i dăcolorată” („Ș-a luat țiganul căruță”). Pentru că mireasa este „fata florilor vestită”, fiica bulibașei care i-a dat-o „țîganului din Horăștie” contra sumei de „cincizăci galbeni”, știind că „țîganii-s de viț-aleasă / și mireasa-i san sukar” („Nunta”). Într-un limbaj sugestiv, poeta realizează portretele câtorva reprezentanți ai șatrei, primul fiind un țigan ca oricare altul care „avea o casă / […] / coperită cu o scoarță / la mișto”, plină de „crătiți, oale șî tingiri / șî mulți puradei”, urmând piranda lui, „o țîgancă cam focoasă” care „dă în gheoc / dă noroc” sau „fărbe mâncare”, toți ducând o viață de nomazi, fiindcă „liber e în lumea toată” („Țîganul”).
    Categoric, specia literară în care excelează Loreta Toader este poemul în proză pe care îl cultivă, reluând mai vechiul stil epistolar, în secțiunea secundă, „Scrisoare pentru tine”, titlu sub care apar 60 de asemenea epistole numerotate, ultima neavând număr și având titlu diferit („Scrisoarea unui sărut”), scrisori al căror expeditor este „Eu, un simplu gând prin galaxii!” și a căror încheiere constă într-un P.S. invariabil: „Scrisoarea ar fi trebuit/trebuia să ajungă la tine, cu mult înaintea mea …”.
    „Scrisorile” tratează felurite teme, de la oameni în general, caracterul și diversitatea lor, unii, cei respectați de poetă, fiind cei „ale căror sentimente și gânduri vibrează și evoluează constructiv alături de tine și de trăirile tale” și cu care „singurul mod de empatizare erau muzica și poezia” („Scrisoare pentru tine, 1). Bucuria „în fața naturii, a culorilor și aromelor parfumate” îi umple sufletul atunci „când iubești și te / contopești cu natura / […] / și sufletul ți se umple de curat, de liniște, de imensitatea / divinității în care simți și trăiești” („Scrisoare …, 2”), spațiul ocrotitor în care se manifestă „iubirea, sublimul absolut al ființei umane”, iubirea care „nu se impune”, ci „se simte, se / întreține, se trăiește”, fiindcă „este mirificul umanității” („Scrisoare …, 3”). În sufletul său încăpător are loc și înțelegerea pentru acei oameni incapabili să aprecieze „comportamentul mai cald și mai uman” al celor din jur, fiind dominați de frustrări, de scepticism, de neîncredere „pentru a putea discerne căldura inimii” oamenilor generoși („Scrisoare …, 43”).
    Viața oamenilor, gândurile și sentimentele lor, natura însăși stau sub semnul timpului implacabil, al relativității lui „în care uneori acel aproape este atât de / departe și-n care gândurile se repetă în clipa ce împarte” („Scrisoare …, 9”). În ciuda timpului nemilos, poeta se bucură de frumosul din jur, de trăinicia cu care crede în „puterea noastră de a visa și nemărginirea cu care putem exprima trăirile în muzică, poezie, sculptură, pictură, teatru, film”, cu alte cuvinte, trăiește plenar dragostea și pasiunea pentru „supremul zbor al artei în frumusețea și sensibilitatea ei” („Scrisoare …, 19”).
    Și aici apare un portret al creatorului, în care se evidențiază faptul că, în ciuda unor răutăți și „gesturi necugetate” din partea celor din jur, incapabili să aprecieze adevărata artă și măiestrie a artistului, „adevăratul poet, prozator” nu scrie „la comandă” sau „pentru a fi remunerat”, ci este „cel ce transmite prin versuri emoțiile și sentimentele / - de multe ori propriile trăiri”, versuri prin care „încearcă să descrețească frunțile celor ce-l citesc”, devenind, astfel, „mai buni, mai toleranți, mai sinceri și / mai umani” („Scrisoare …, 55”).
    Dincolo de unele stângăcii prezente pe ici, pe acolo (datorate, probabil, grabei sau neatenției), și acest volum, mai ales în secțiunea poemelor în proză, ne oferă imaginea sincerității, a deschiderii sufletești și a sensibilității Loretei Toader, poetă în plină ascensiune lirică, versurile sale cultivând emoții profunde și reflecții asupra propriului sine văzut în cele mai neașteptate ipostaze pe care i le oferă viața, cu o măiestrie artistică demnă de remarcat și de apreciat.