ilVIAȚA DE BOEM

Aprinde-n mine viața de boem
Să ardem ca și stelele din cer,
Și când voi scrie ultimul poem,
Vom rătăci în lumea de mister.
Pierduți prin al plăcerilor altar,
Să umplem cupele cu roșu vin,
Și vom sorbi, în cânt de lăutar,
Parfumul nopții de amor divin.
Ascult numai suspinele de dor
Ca un păgân, în amintiri purtat,


Și prin sărut, cu gândul visător,
Vom regăsi cărarea spre păcat.
Va curge timpul nostru efemer
Când birja ne va legăna în zori,
Și glasul răgușit, "aici mon cher"
Ne va lăsa la poarta ta cu flori.
Aprinde-n mine viața de boem
Cu farmecul din nopțile de vis,
Și când voi scrie ultimul poem
Ne întâlnim din nou în Paradis!


LACRIMA DIN BLÂNDA TA PRIVIRE  

Am îmbrăcat a desfătării haină,
Peste hotar de lume, alergând,
Iar vraja rătăcitei nopți de taină
Irumpe azi, în zborul unui gând.
Și ascultăm cântarea unui flaut
Pe pajiște, când umbrele cobor,
Sub raza Lunii, sânul să ți-l caut
Prin sărutări din ne-nțelesul dor.
Iar dezmierdarea sacră din iubire
Descătușează-al șoaptelor șuvoi,
Și-n lacrima din blânda ta privire
Se stinge-n noapte, arșița din noi.
Ne-om răsfăța prin dăruiri divine
Spre zori, în clipe ce ne răcoresc,
Și vom grăi încet, printre suspine
Dorința sfântă, din păcat lumesc.



OAZĂ DE IUBIRE

Grădina-ți pare oază de iubire
Iar patima plutește între flori,
Sărutul tău e-a dorului șoptire
Și sânii, nestematele comori.
Spre coapse rochia-ti coboară
Iar focul se aprinde-n asfințit,
Ai trupul de Angelică Fecioară
Căci raza Lunii, ți l-a primenit.
Și vom privi pe bolțile albastre
Pierduți în strălucirile din sori,
Nepieritoare-s dorurile noastre,
Topind și patimile până-n zori.
Ți se afundă gleznele prin rouă
Iar vise noi s-or naște în iubiri,
Și guști aromele din slova nouă
Sfioasă, între flori de trandafiri.
Grădina-ți pare oază de iubire
De vor sfârși tăcerile din noi,
Să nu se stingă dorul în privire...
În loc de rouă, să ne ude ploi.



IUBITO

Iubito, strălucești
precum Calea Lactee
în noaptea Solstițiului,
când sânzienele își arată nurii
prin fereastra dorului...
și rătăcesc prin poiană
culegând florile timpului
în ritualul iubirii.
În ochii tăi iubito,
marea se întâlnește
cu pajiștea verde
a Paradisului visat
stând pe pragul Universului,
iar șoaptele tale sunt line
ca plutirea condorului
spre veșnicia lumii.
Iar trupul tău iubito,
pare sculptat de îngeri
din cristalul primar,
în noaptea de Sânziene,
cutremurând-mi gândul
ca adierea Zefirului
prin frunze de tei,
spre păcatul lumesc!


FLOAREA DE COLȚ  

Visul aprins
în cumpăna nopții
îmi pribegește pasul
spre stânci fără vârstă,
despicate de timp,
înnegrite de ploi,
să culeg floarea de colț
sădită în veșnicia lumii...
S-o așez apoi lângă tine,
puritatea ei
lângă puritatea ta,
lacrima ei
lângă lacrima ta
pe care o sorb cu nesaț
din colțul pleoapei
tremurânde de dor...
Când buzele flămânde
îti caută gura
cu adierea dorinței,
aud doar suspinul
ce curmă tăcerea,
descătușând patimi
în noaptea rânduită a fi
noaptea iubirii noastre!


FARMECUL REGĂSIT

Ți-am sorbit fiecare șoaptă
de pe buzele tremurânde
și arse de fiorii dorinței,
când freamătul rebel al trupului
a descătușat inocența
păcatului renăscut din tăceri,
dezlănțuind valuri de iubire
în oceanul nesfârșitelor lacrimi
strânse în crevasa sufletului tău
robit, o vreme, de durere și teamă.
Eliberată din labirintul torturii
zpre zidirea de nou anotimp,
ai adormit, cuibărită la piept,
învăluită în liniștea nopții
de farmecul regăsit al iubirii..
Doar suspinul trăda, involuntar,
izvorul firesc al plăcerii,
ca tainicul sunet de liră
coborât din grădina zeilor,
în noaptea de Sânziene!