pasteluri1Verbul lui Zaharia-Mihail Robert este racordat la dinamica comunicării mobile, care presupune legatură instantanee dintre oricine cu oricine. Lectura se face fulger, aprecierile sunt imediate, fără multe cuvinte, distribuirea simplă și eficace. „Crizantemele înghețate picurând rouă-n corolă, de o singură culoare, sute, mii, înfloritoare, printre maci lângă cicoare... „ - cuvintele zburdă, alcătuiesc o imagine, punctează un sentiment, dar înainte de toate salvează clipa, unitatea aceea infimă de timp pe care ne-am obișnuit sa o considerăm prea repede pierdută și pe care autorul o clasează pentru noi, clasorul său nu iartă nimic, sau aproape nimic, se află mereu în stare de veghe.
„Au înnebunit nebunii, umblă goi fără de suflet, mușcă viu din carne vie, vorba bună-i de ocară și-au uitat de dumnezeu... „ - fără îndoială, autorul nu se teme de cuvinte, nu caută să ne ofere o variantă cenzurată a realului, pentru că așa s-ar potrivi mai bine cu așteptările lui și probabil și cu ale noastre. Această lejeritate stabilește un grad de sinceritate între autor și cititor, raportul se supune unui grad de intimitate, am fi tentați să spunem: autorul se predă fără prea multe negocieri, nu pune condiții, nu vrea să i se ofere garanții.


„Am să leg cu flori de mac o coroană de iubiri și din scoicile marine am să-ți fac ție-o cărare, către un tărâm de azur unde morțile-s e străine, unde nu există  vină pentru că iubești... divină”. Din acest model de comunicare se desprinde o neliniște, alta decât incertitudinile începutului, alta decât îndoiala drumului de urmat, alta decât nostalgia după clipa irosită. Este o neliniște care duce la un deznodământ implacabil, care nu poate fi ocolit sau evitat și care nu trebuie regretat. A scrie înseamnă pentru autor apăsarea ritmică a butonului declanșator, captura este încheiată, avem posibilitatea să o ștergem, însă ea rămâne în memoria permanentă a ființei.
„Ați simțit vreodată acel tremur, acea vibrație puternică, acea durere infernală ce stinge în ea însăși focul, lăsând în urma ei o liniște deplină, mută și surdă de tot ce-i lumesc?”...Răspunsul probabil este da, l-am simțit, dar am lăsat cuvintele să treacă prin gând, ne-am oprit poate să ne aprindem o țigare, sau să sorbim din pahar, ne-am aranjat o șuviță și conversația a continuat pe altă lungime de undă, clipa a rămas acolo, noi am plecat, cine o va întâlni nu va ști cu cine să o asocieze și o va trece cu vederea. Autorul nu a vrut să se risipească acel moment, care nu se va repeta niciodată, care devine tot mai întunecat până când viața noastră dispare prin el.
„Vreau să duc cuvântul cât mai sus în ceruri unde să fie botezat în apele elizee, și focul tortei din Olimp, apoi că un Prometeu să îl răpesc și sa îl cobor pentru a îl dărui din nou oamenilor... lira sfântă...”. Iată clipa ajunsă incantație, salvată în cuvinte, recheamă inefabilul, e reluare care duce spre ritual. Nu este primul autor de versuri care caută să evadeze, încercând să arunce limbajul peste bord, acuzându-l ca e convențional, căutând acele îmbinări de cuvinte care nu au mai fost rostite, atribuindu-le proprietăți magice. Este un joc în acre se prinde aproape orice amator de poezie, mai devreme sau mai târziu. Este un joc de neoprit, e clipa de libertate la care se simte îndreptățit fiecare dintre noi.
„Aripi de îngeri în zbor de argint spre înaltul auriu al  cerului nemărginit, îmbrățișarea ta, înălțătoare, edificatoare, mântuirea tristeților, cânt de serafimi, muzica divină”... este un alt fel de cotidian, cât se poate de real, construit pe sensibilitatea mereu energică a unui autor care nu vrea să rămână niciodată singur.