pasteluri1Mărturisesc că așteptam cu nerăbdare o nouă carte semnată de Zaharia Mihail – Robert. Volumul anterior, „Drumuri către ceruri”, m-a impresionat în mod deosebit și citind-o am trait o călătorie spirituală către esența umană.  
Editura eCreator vine, în fața cititorului înrăit și nu numai, cu volumul „Pasteluri și cugetări”.
Surprinzător poemul „Simfonie de primăvară cu maci şi lalele...” ne propune un tărâm de vis inundat de flori de cireș și câmpuri de lalele. Natura face parte din viața noastră și tot ce se întâmplă într-un decor mirific te încarcă spiritual și din această comuniune a omului cu natura nu poate decât să deschidă o poartă spre „Haide, vino, vino-ndată, a-nflorit laleaua toată, și ne-asteaptă nemurirea... ”.
O obsesie a florilor, nu una obositoare, dar prin personificarea florilor, într-un poem plantele suferă „Crizantemele înghețate tremurând în jos plecate, caută îndurerate, leac pentru strânsoarea gheții...”.

În cadrul acestui poem este inclusă o rugăciune „Crizantemă! Crizantemă! Plânge, plânge, albă-gemă... Crizantemă, crizantemă, roşă-roză și mai rară, tu să știi - frumoasă floare - lacrima-ți va dezgheața toate frigurile-amare frânte-n fiorul unei toamne, tu în rai lucire-n vară c-un albastru în petale, viu te vei ivi în zare... fluturii focul îţi vor duce pe-a lor aripi difane, în câmpia elizee, unde-n loc de mii lalele, maci și alte grozăvii, dintre toate mai frumoasă, tu minune ai răsări...” cu principal rol de ghidare „Rugăciunea crizantemei îmblînzit-a curcubeul... un mesaj trezit-a zeii ce gândiră într-o seară, din sămânța lor de iarnă să nască boboci de soare”.
Unele jocuri de cuvinte, cum ar fi „ Au înnebunit nebunii și iubirea a murit...” obligă cititorul să descifreze mesajul aflat în antiteză cu cele spuse și finalul confirmă și clarifică „Au înnebuni nebunii, și iubirea a murit... / Am păstrat puțin în mine, s-o-nvie la nesfârșit...”.
În alt poem ne arată legătura poetului cu divinitatea și sacrificiul este perceput ca o ofrandă pe altarul iubirii. Concluzia ne scoate din peisajul trist și în același sens pozitiv cum ne-a obișnuit „Iubirea este singura notă pe un portativ al vieții, este muzica unui înger ce și-a vândut aripile pentru un fluier... / Cântă, cântă iubire!...”.
Timpul primește o definiție „Nemuritor, / viu și niciodată mort / atârnat de un fir de nisip / se scurge timpul...”. Important este și rolul omului care este singura ființă gânditoare, până acum, care simte povara timpului și privit la scară cosmică e mereu nou. Paradoxul timpului este faptul că esența umană face parte din timp și se transmite către hăul universului ca o lumina binefăcătoare „Eu, /  Eu am fost și încă sunt / lumile îmi vin și pier / doar timpul...”.
O altă calitate a autorului sunt poemele în proză, colcăie de metafore, iar unele ascund miracolul vieții văzut prin ochii unui autor care folosește cuvinte prețioase și practice nu au nicio legătură, dar așezate într-un anumit felt e înfioară sau generează imagini impresionante, Cum ar fi „Azi eu calc pe frunze vii nu mai calc pe frunze moarte”, „ am în piept un stol de îngeri”, „ am murit și m-am născut... și găsit-am  eu pe mine... căutând în mine însumi... nenăscut!...”, „ Nu-i închipuire și nu-i nici miraj, e o lume nouă ce-am crescut în mine, nopți senine...”.  
În fiecare om există o parte bună și una rea, iar cei buni conștientizează partea rea și o înăbușă. Cu încărcătura sa spirituală, autorul acceptând divinitatea, a găsit o rezolvare în lupta dintre bine și rău „Răul tot eu l-am învins, l-am găsit zăcând în mine și din mine l-am ucis”. Și merge mai departe imaginându-și un tărâm aidoma grădinii Edenului, unde nu există suferință „iată-s viu și nu mai doare, nu-i tristețe și nici chin.. doar o liniște deplină, e tacere... e  sublim... ”.
Despre vis vorbește cu tărie și convingere, de parcă noi am trăi două vieți, una reală și una în vis, iar cuvintele capătă noi înțelesuri, se încarcă cu energie și cei care sunt inițiați să vadă sau să simtă o pot simți ca un curent electric, evident nemortal „Uneori adorm din vis în vis și mi se întorc norii cu susul în jos, îi pot atinge, sunt atât de moi...”, „Uneori  călătoresc din vis în vis”, „în vis eu sunt acasă printre stele, acolo unde stau de strajă serafimii noapţii veşnice albastră”, „Voi din vis nu mă treziți! Vreau ca doar a mea frumoasă cu a ei buză otravită să mă ducă-n raiul ei unde visu-i veşnic viu şi e moartea neumblată”.
Poemul „De am să mor în poezie, n-am să mor!...” reprezintă punctul culminant din tot ce am citit de la acest autor. Un poem ca diamantul ce strălucește în constelația poetică a lui Zaharia Mihail Robert. Poemul în sine spune tot ce trebuie spus „De am să mor în poezie, n-am să mor!... // Voi trăi acolo între stihuri respirând suflul, foșnetul unei file de carte, va bate în mine duhul unui cititor ce îmi va sufla viață în cuvintele-mi moarte... // De am să mor în poezie eu n-am să mor!... // Voi dăinui milenii în seva unui copac ce-mi va curge numele prin veacuri, dincolo timp și spațiu, un ecou ce răsuna o strofă de poemă, un vers ce-nlăcrimat si-a stins durerea eternă, suferintă boemă... o mie de cuvinte în două cuvântări solitare dau viață veșnică și fără de moarte, mie muritorului; mie omului-neom-poet... niciodată mort, niciodată viu, nemuritor și totuşi efemer; mie blestematului ce a îndrăznit a se lupta cu vremelnicia și fără-de-rostul unei vieți omenești. // De am să mor în poezie, n-am să mor!...”.
Cu sinceritate vă spun că aș putea să sscriu o carte despre această carte, dar cum nu sunt adeptul cronicilor prea lungi mă opresc aici și asta nu înseamnă că nu m-a impresionat întreaga carte. Față de precedenta carte mi s-a părut că autorul a urcat și m-a convins de strălucirea cuvintelor sale.
Și cu siguranță că vom avea parte să citim cu aceeași plăcere o nouă carte semnată de Zaharia Mihail Robert. Felicitări autorului!