Am recitit după peste trei decenii de la prima lectură cartea lui Adrian  Păunescu „De la Bârca la  Viena și înapoi” (ed  Sport–Turism, 1981). O apariție oarecum țoc  referitoare la o excursie în  Ianuarie 1979 a bardului de la Bârca, împreună cu băiatul lui  Adrian în vârstă de 10 ani, ca  urmare a unei invitații oficiale.  Bardul de la Bârca atinsese apogeul notorietățiiinterne prin cenaclul revistei  „Flacăra”,ampla revistă săptămânală cu același nume, volume de poezie cu nemiluita (cuasaltul librăriilor la lansare), sprijinirea talentului românesc în oricedomeniu de activitate, o viață erotică tumultoasă cu divorț, amante,aventuri.  Lui i se permitea aproapeorice, în schimbul trocului subînțeles de a–și lăuda Conducătorul de laScornicești. În cele trei săptămâni de sejur vienez, funcționarii de laambasadă s–au ținut ciurdă după el, au vizitat toate obiectivele turistice deinteres (plus o raită în RFG), l–auinvitat acasă la masă (de aceea probabil toți erau inteligenți și săritori),iar „plonjările” în istorie sunt de un farmec aparte.  Se spun, după obiceiul poetului, și adevăruriincomode, care sunt împănate abuziv cu referiri elogioase la  Ceașca tutelară.

Și ca strategie de editură,capitolul referitor strict la călătorie („Un drum în Austria cu băiatul meu”) ela mijloc, pe parcursul a 200 de pagini, înconjurat de alte două capitole decirca o sută de pagini fiecare („Un drum prin România” și „Încotro m–a purtatgândul”), cuprinzând cronichete fără legătură cu Bârca și  Viena (ca să obosească intransigentacenzură)..  De la Bârca la Viena și…neapăratînapoi, pentru a nu părea o apologie a exodului de transfugi români, care sesăturaseră de iadul ceaușist. Mereu pe drum, cum  remarcase și bunica lui: „Măi băiete, tuparcă te–ai născut în căruță”.  Dacăunica autoritate ar fi avut vreo obiecțiune asupra viziunii sale privind un altsistem social,  Păunescu are și alibi–ulumflării unui ochi.  În orice a creat,Adrian  Păunescu n–a avut simțul măsurii,locuind între granițele paradoxului perpetuu: născut moldovean dincolo la Bălți el va fi olteanul suprem, a avut douăneveste oficiale (plus amante ca un Sukarno de pe Jii), trei copii recunoscuțiplus mulți necunoscuți, peste 50 de volume de versuri, cuprinzând toate (ultra)sentimentele și atitudinile (poezii tulburătoare sociale și de dragoste), afundamentat școala de folk al „generației în blugi”, din tată liberal s–adeclarat socialist pe viață, cu mâna stângă indica zorii unei societăți egalitare,cu cealaltă mână aduna uriașe averi de dreapta, model de neurmat (cu excepțiaartei), a ajutat multă lume și a cultivat pe toți colegii de breaslă literară (breaslărăvășită de invidie și laudă de sine), e cântat pe stadioane, ca autor alvestitelor imnuri ale  UniversitățiiCraiova și Rapidului. Precum și al unor balade despre eroii neamului, ce auajuns folclor, personaj legendar în Republica Moldova, dar „Porcul” printreelitiști.  La Viena va lăuda gastronomiarafinată a patriei șnițelului vienez, inițiativa privată, va călca pe urmelelui  Mihai  Viteazul, Avram  Iancu, Eminescu, va încântacomunitatea românească veche șocată de stihul atât de captivant al  Păunescului. Tot acolo va deplânge aurulfurat din  Transilvania de Imperiul  Habsburgic, Viena cedării  Ardealului și, țineți–vă bine, va critica ironicstirpea „lăudătorilor de curte” (aici pictorii), unde el era liderincontestabil: „Nu mai pictați pe împărații lumii în picioare.  Că obosesc țările sub ei. și fac varicesocietățile”.  O viață „Adacadabra” (titlulunei poezii din carte de 21 de strofe: „Adacadabra, mi–e dor de mama,/  Florile dalbe, nu m–aș mai naște,/  Isus Cristosul intră–n vacanță,/ De la Crăciun până la Paște”), terminată la doar 67 ani. A promis că se va mai întoarce la Viena, doar atunci când va  obține premiul  Herder. Nu s–a mai întors vreodată…