Ionescu germanaEleanor Roosevelt spunea că „viitorul aparține celor ce cred în frumusețea viselor lor”, iar Ionescu Cioată chiar vrea să ne demonstreze acest lucru prin noul volum de versuri „Între vise și lacrimi”, apărut tot la Editura „eCreator” din Baia Mare (2021),  un volum  în care se îngemănează sentimentele de iubire și în altă limbă decât în cea în care „dor” este căpătâiul și capătul lumii... adică acel ceva ce te face să „dori” și să doară...
O ediție bilingvă în care traducerea este realizată de Renate Muller încearcă să capteze atenția cititorilor înspre partea cea mai frumoasă a vieții... iubirea.
Conștient de faptul că iubirea este singurul liant al vieții, autorul ne încearcă, să ne așezăm într-o oglindă a sufletului în care trebuie să privim obiectiv, subiectiv, fără a cădea însă în plasa timpului răzleț și improbabil, în capcana viciilor și a vicisitudinilor vieții. E o luptă care e dusă greu și în care cel mai bun iese învingător.


Început și sfârșit e viața unică și irepetabilă în contextul în care romantismul e doar „o formă fără fond”, o capcană pe care oamenii o acceptă simplu, fără multă bătaie de cap...
„Sentimentalismul” timpurilor actuale e o bubă pe care trecătorul prin viață, „cu acte în regulă”, Ionescu Cioată o tratează în modul firesc și simplu al omului care iubește...
Tudor Arghezi spunea: „speranța este un vis cu ochii deschiși”, un vis frumos din care n-ai vrea să te trezești nicicum.
Un suflet sensibil și plin de iubire, autorul trece prin niște emoții copleșitoare pe care le așterne ușor șovăitor, învățând pas cu pas alfabetul tăcerii, al melancoliei, agățându-se cu disperare de un ultim liman... speranța.  
Emoțiile și sentimentele sale surprind prin franchețea prin care le dezvăluie lectorului.
Citind, descoperi o sensibilitate mai rar întâlnită astăzi.
Suflet zbuciumat ca o mare agitată, străbătut de numeroase furtuni, Ionescu Cioată revarsă dor, durere, neputință, dorința uitării, toate fiind eclipsate de dorința iubirii.
O durere ascunsă îi macină gândul, viața e percepută ca un început al morții („Urând, înveți ca să iubești, / Murind, înveți ca să trăiești”) , ca un „ultim capitol”, o „eclipsă” („Și-am să închei și ultimul capitol / Din cartea asta care vrea să-și spună: viață, / Căci tot ce-i scris în ea e cam ridicol, / Parcă n-are-nceput și nici prefață // Și-am să mă sting cu zâmbetul pe buze, / Atunci când mă apropii de sfârșit / Acum când ia o altă-ntorsătură, / Chiar dac-am fost o clipă fericit // Și dacă mai există după moarte viață, / Din întâmplare-ar fi din nou să ne-ntâlnim, / Să ne iubim, căci ne cunoaștem dintr-o altă viață / Și știm... iubirea e ceva divin” – Ultimul capitol).
Interesant este jocul refuzului, jocul iubirii pe care când îl respinge, când îl dorește cu disperare („În fiecare zi când nu îți sunt aproape / Și nopțile, când plouă a pustiu / Încep să plâng... cu zâmbetul pe buze, / Iar cerul arde, parcă este viu” - În fiecare zi).
Se pare că suferința lui e una continuă, fără leac, dar așa cum spunea Alexandre Dumas. „speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc”, autorul este creatorul propriei speranțe, capabilă să strige, iar strigătul său să fie auzit de iubita ce răspunde cu greu chemărilor inimii sale îndrăgostite („Ești ca un vis, ești ca un cânt, / Ești o strigre vie, tăcută, din adânc, / Ești strigătul speranței, ești strigătul iubirii, / Ești strigătul credinței și cel al fericirii” – Strigătul speranței).
Repetiția verbului „a fi”, la prezent întărește credința în speranță care capătă noi sinonime în viziunea lui Ionescu Cioată.
Aceasta este echivalentul visului, cântului, tăcerii tainice, iubirii, iubitei, credinței, fericirii.
Iată cum speranța creează un cerc în care se rotesc aceste coordonate existențiale ale visătorului.
Volumul de față este deschis de un îndemn, aproape un imperativ „Să știi”, un fel de învățătură părintească, benefică fiecărui muritor: „Să știi să mergi pe-al vieții drum, / Să știi să mergi, călcând pe scrum, / Să știi s-oferi, atunci când n-ai, / Să știi s-oferi, să știi să dai! // Să ai o inimă mai bună, / Că-n toată lumea e furtună, / Să știi s-oferi, chiar dacă ceri, / Să știi s-oferi și să nu speri, / Că vei primi totu-napoi...”. Sfaturile bune, împlinirea prin iubire descătușează sufletul dornic de iubire, ridicând ființa iubită la rang de tot universal („Și-atâta timp cât lângă tine sunt, / Te voi iubi, îngerul meu sfânt / Și chiar și după moartea mea, / Te voi iubi, prințesa mea, / Cu tine soarele răsare, / Cu tine-apune luna mare, / Cu tine plouă și din când în când, / Mai ninge-i frig și bate vânt.../ Ești pentru mine-ntr-un cuvânt/ TOTUL și totul tu vei fi / Și eu mereu te voi iubi, / Căci amândoi noi vom rosti / Un sacru jurământ” – Întrebare).
Efemer, ca orice muritor, autorul este preocupat de aspectele firești ale vieții ce se scurge spre moarte (timpul și scurgerea lui ireversibilă - o altă temă romantică valorificată din plin): „Atunci când va cădea cortina vieții / Și sufletul îmi va pleca pribeag, / Lăsați-mi trupul ca să ardă / Într-un coșciug frumos de fag”.
Fagul, simbol al zeităților, coșciugul, simbol al reîntoarcerii în lut, focul, simbolul purificării și al renașterii se reunesc în această poezie (asemănătoare creației nepereche „Mai am un singur dor”), poezie ce culminează cu un sfat „Căci viața-i scurtă... / Să încercăm să ne-o trăim!”.
Victor Eftimiu scria: „Forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră nu poate fi fericit”.
Iată cum un om încearcă și reușește cu ajutorul autosugestiei să își creeze spațiul propice pentru a trăi.
Speranța moare ultima, ea poate întreține focul viu în oameni.
Melancolia, îndoiala („O singură zi de fericire din viața ta o plătești cu șapte zile de necaz și suferință”), tăcerea iubitei au rol distructiv pentru cel ce dorește să iubească.
După ploaie vine soare, după îndoieli și lacrimi vine frumosul.
Tăcerea este înlocuită de cuvânt, de cuvântul bun ce dă viață („Cuvinte cu tâlc, sculptate pe față, / Cuvinte magnifice ce marchează o viață”).
Să lăsăm cuvântul să vorbească, să spună povestea vieții lui de cuvânt. Aflat la început, chiar dacă la al treilea volum de gânduri, cu stângăcii, cu neîncredere, dar cu o tenacitate vădită și dorință de frumos, Ionescu Cioată își poate valorifica emoțiile, impresionând...