- Vreau o poveste nouă! a spus Maria.
- Poveștile, Marie, s-au cam spus toate, demult. Acum sunt alte povești. Poveștile se schimbă odată cu vremurile. Fiecare timp are povestea lui.
- Mie îmi plac poveștile cu împărați și împărătese, cu zmei și feți frumoși.
- Domnia împăraților a cam luat sfârșit, Maria, iar poveștile au început să curgă pe alte râuri. Toate poveștile au timpul lor.
- E adevărat că fiecare om are povestea lui?
- E adevărat, Maria!
- E adevărat că fiecare om e asemenea unui actor ce-și joacă propria poveste?


- Da, Maria!
- Și blibotecarii trebuie să fie buni actori când prezintă învățăturile din cărți oamenilor îndemnându-i să citească.
- Sunt, Maria!
- Iar tu ești bibliotecar și cunoști multe povești.
- Le-ai citit și tu, Maria!
- Atunci compune-mi o poveste! Adesea publici la ziar tot felul de știri. De ce nu ți-ai putea imagina o poveste cu împărați și cosânzene pentru mine?
- O să încerc, Maria!
- Sper să fie o poveste frumoasă?
- Și eu sper să-ți placă.
- Care e titlul poveștii? Trebuie obligatoriu să aibă un titlu.
- O să-i căutăm un titlu, pe urmă vedem pe ce tărâmuri ne duce firul poveștii.
- Ascult titlul!
- Păi, titlul ar cam suna în felul următor „Fata cea frumoasă a împăratului și păstorul cel înțelept“.
- Sună promițător. Acum vreau să-mi spui povestea!
Și bibliotecarul, tatăl Mariei, începea o nouă poveste, la cererea fetei.
 
*

S-a întâmplat demult, pe vremea când poveștile se scriau pe pergament cu sânge de balaur și orice așezare, oricât de mică era se numea împărăție. Trăia pe atunci un împărat blajin, i se spunea Împăratul Blajinilor, iar împărăția lui era mică, dar frumoasă. Era atâta armonie în împărăția lui cum nu găsești niciunde pe fața pământului. Păsările aveau un cântec fermecător. Se piteau printre crengile înverzite ale copacilor și începeau să doinească. Balaurii cei mari cu câte șapte capete, ce scoteau foc pe gură și fum pe nări erau ca niște mielușei, ba se prindeau la horă cu florile frumos gătite când auzeau cântecul voios al înaripatelor. Zmeii și zmeoaicele trăiau în bună rânduială și vecinătate cu feții cei frumoși și cosânzenele. Și avea împăratul o fată frumoasă cum nu s-a mai întâlnit până atunci pe fața pământului. Părul ei părea cules din raze de soare, iar ochii luminau ca două smaralde. Și totuși, răul când vine nu te întreabă dacă dorești să-l primești. S-a pus într-o seară să bată un vânt puternic de la apus și o pasăre mare a coborât din văzduh, iar aripile ei păreau să acopere toată împărăția. Unul dintre zmei a izbutit să strige:
- E Pasărea Furtunii, am mai văzut-o! Unde apare face prăpăd! Adăpostiți-vă!
Fata împăratului era în grădină. Când pasărea a pus stăpânire peste împărăție, ea a fost văzută adunând mere de aur.
Și, totuși, pasărea aceea aducătoare de rău, n-a zăbovit mult, a luat-o în gheare pe fata cea frumoasă a împăratului, și-a înălțat aripile și dusă a fost.
De când fata împăratului a fost răpită, armonia din împărăție s-a risipit. Păsările au uitat să mai cânte și florile să se mai gătească. Zmeii și feții cei frumoși se uitau dușmănoși unii la alții, pe când cosânzenele s-au cam ferecat în casă pentru a nu ispiti vreun zmeu să le răpească. Balaurii cei cu șapte capete au început să arunce flăcări și să pârjolească totul în jur și nimic nu le mai intra în voie. Împăratul, cu inima sfâșiată de durere, a promis celui care îl va ajuta să-și găsească fata, singura lui mângâiere, după ce împărăteasa a plecat în ceea lume, că îi va da cheile împărăției și fata de soție.
Au încercat mulți feciori de împărat și flăcăi voinici să o găsească, dar totul a fost zadarnic, până și zmeii cei urâcioși s-au cam întrecut în a găsi neprețuita fată, dar fără izbândă.
S-a întâmplat să treacă într-una din zile prin împărăția lui Blajin Împărat un păstor. De când a fost copil a deprins tainele oieritului și mergea cu turmele de mioare din loc în loc prin lume. A ajuns și la urechile împăratului zvonul că în împărăția lui a pătruns un străin fără să-i ceară voie și a pus slujitorii să-l aducă la el.
- Am auzit că ai venit cu turmele de oi în împrăția mea fără să-mi ceri voie, i s-a adresat împăratul.
- Am venit, împărate, că am auzit că-i un loc cu pășuni grase și un împărat blajin care are nevoie de un ajutor în a-și găsi fata cea pierdută.
- Și te încumeți tu a-mi găsi fata?
- Tocmai de aceea am venit, să las oile la adăpost, pe pășuni bune și să vă cer binecuvântarea a merge în căutarea fetei. Am găsit oilor bun loc și urma să vin să mă înfățișez, Luminăției Voastre, dar slujitorii de la palat m-au aflat pe cale și mi-au grăbit drumul.
- Dacă-i așa precum spui, atunci ai binecuvântarea mea să mergi să-mi aduci fata, dar de nu-i așa și umbli a mă înșela, turmele tale de oi vor rămâne în împrăția mea, iar tu o să plătești cu capul.
- Așa să fie, Luminate Împărate, totuși aș avea o rugăminte.
- Spune, voinicule, care ți-e voia?
- Aș avea nevoie de un cal din grajdiurile împărătești, căci măgărușii mei ce-mi sunt de ajutor cu turmele pe unde călătoresc, acolo unde mă voi duce eu, nu-mi vor folosi.
- Poți să-ți alegi ce cal dorești tu, fiule!
Și păstorul a intrat în grajdiurile împărătești și a văzut o mulțime de cai, care mai de care mai frumoși și mai voinici, dar niciun cal nu i s-a părut prea potrivit pentru drumul ce urma să-l facă. Îi trebuia un cal aprig ca acea pasăre a furtunii.
Stând el pe gânduri, a ieșit din ultimul grajdi al împărăției în grădină și a început să se plimbe. Plimbându-se așa o observat un pui de balaur ce șchiopăta. Era un balaur firav, avea o coadă mai scurtă ca a altor balauri de vârsta lui și un singur cap. Probabil, de când armonia între făpturile din împărăție s-a cam stins, puiul a fost respins de toți, prea era neputincios și își făcea neamul de râs. Așa cum era, urât sau frumos, puternic sau neputincios, era și el o vietate ca toate celelalte. Și pe vremea aceea balaurii aveau glas omenesc putând să comunice cu oamenii.
Păstorul a lăsat un moment toate grijile la o parte, s-a apropiat de puiul de balaur și i-a îngrijit piciorul. În semn de mulțumire balaurul i-a dezvăluit păstorului o taină.
- Păstor viteaz și milos, eu știu ce cauți, dar ce cauți e greu de găsit, i-a spus balaurul.
- Caut Pasărea Furtunii ce a răpit fata împăratului cea frumoasă, dar pentru a ajunge acolo unde apune lumina și își are ea sălașul, îmi trebuie și un cal pe măsură.
- Ai cugetat bine, înțeleptule păstor, fără un cal pe măsura acelei păsări, nu vei putea străbate până în acel colț îndepărtat de lume.
- Ce mă sfătuiești să fac?
- În grădina împăratului este un măr cu mere de aur. Fata împăratului culegea mere din acel pom și-i dădea calului năzdrăvan să mănânce. După ce Pasărea Furtunii a răpit-o, nu s-a mai îngrijit nimeni de acel cal ca și cum el ar fi purtat vina că fata s-a aflat atunci în grădină. Adună niște mere de aur și mergi cu ele în mijlocul hergheliei. Caii obișnuiți nu se vor putea apropia de ele, căci strălucesc ca soarele și li se întunecă vederea, ba mai mult, pot să orbească pentru totdeauna dacă îndrăznesc să guste acele fructe de care nu sunt vrednici.
- Mulțumesc, bunule balaur, pentru taina ce mi-ai spus.
- Și eu îți mulțumesc, înțeleptule păstor, pentru grija ce mi-ai purtat-o.
Atunci păstorul cel înțelept a căutat pomul ce făcea mere de aur din grădina împăratului și nu i-a fost greu să-l găsească, că fructele lui luminau ca soarele. Probabil din cauza luminii lor, fata împăratului nu a observat Pasărea Furtunii. A cules câteva mere și le-a așezat într-un coș, apoi le-a dus în mijlocul hergheliei și s-a pus pe așteptat. Toți caii au început să-și ferească privirile ca de foc. Dintr-o dată a observat că se atinge de mere, ca să mănânce, puiul de balaur a cărui picior chiar el l-a îngrijit. Atunci păstorul s-a apropiat de el și l-a mustrat că a mâncat merele.
- Înțeleg că ești atras de așa fructe unice, dar trebuia să mă lași să găsesc calul cel năzdrăvan, după cum tu m-ai sfătuit, i-a spus păstorul. Eu o să merg să culeg alte mere, iar tu să ai grijă să nu le mai mănânci ca pe acestea!
Păstorul a cules alte mere, dar puiul de balaur le-a mâncat și pe acelea. Când a mâncat a treia oară merele, păstorul i-a spus puiului de balaur că din acel moment el o să-i fie calul ce o să-l ducă spre locul unde își are sălașul Pasărea Furtunii.
- Pentru că ai mâncat și ultimul măr de aur copt, tu o să-mi fii călăuză spre locul unde își are cuibul Pasărea Furtunii!
Atât a dorit să audă puiul de balaur, că s-a scuturat și s-a transformat într-un cal înaripat care putea să sufle foc pe gură și să scoată fum pe nări.
- Înțelept ai ales, păstorule, de acum tu o să-mi fi stăpânul!
Și păstorul a mers la împărat și a arătat calul ce l-a ales și care a redevenit puiul de balaur cu un singur cap pentru întâlnirea cu împăratul.
- Acesta pare a semăna mai mult cu un balaur, a spus împăratul, pe de-o parte zâmbind, pe de alta înspăimântându-se de priceperea păstorului.
- Luminate Împărate, consider că acesta-i cel mai potrivit cal, i-a răspuns păstorul.
- Atunci al tău să fie! Mergeți sănătoși și să vă întoarceți în pace!
Și au plecat la drum, cale lungă să le-ajungă. Zburau printre nori, se întreceau cu păsările, iar când coborau pe pământ să odihnească căutau locuri cu izvoare reci și câmpuri înflorite. Au auzit ei de la niște corbi că Pasărea Furtunii și-ar avea sălașul pe o insulă plină de crabi, ascunsă pe o mare.
Șapte luni și șapte zile au tot mers așa, au străbătut mări și țări până ce în a șaptea zi a lunii a opta când au ajuns într-un loc ascuns între ape, o insulă cum n-au mai văzut în viața lor. Natura era atât de vie, de sălbatică, parcă se înfiora la orice atingere și o bătrână le-a ieșit în cale.
- Ce te aduce pe aceste meleaguri, frumosule fecior? a întrebat bătrâna.
- Am și eu o muncă grea, să găsesc o fată de împărat răpită de Pasărea Furtunii și s-o aduc acasă.
- Atunci mai aveți cale lungă, dar pentru a izbuti, să-mi aduceți tridentul de pe Insula Trinidad și o să vă ajut.
A pornit păstorul spre Insula Trinidad însoțit de calul său năzdrăvan și când a asfințit soarele a observat că la baza celor trei munți ce străluceau ca focul în timpul zilei se afla o peșteră. S-au gândit că ar fi bine să poposească acolo peste noapte, dar când au pătruns în peșteră i-a întâmpinat un balaur cu trei capete. Păstorul și-a scos măciuca și a început să se lupte cu balaurul înfricoșător și după ce i-a zdrobit și ultimul cap a observat că în partea dinspre răsărit a peșterii se afla tridentul căutat. Cu siguranță balaurul acela a fost păzitorul tridentului. A luat tridentul și nu a mai stat acolo să se odihnească peste noapte, s-a întors într-un suflet pe insula unde viețuia bătrâna.
- Acum să mergeți pe Insula Sfânta Lucia și veți afla acolo două conuri vulcanice. Când încep ele să mocnească, să adunați câțiva bulgări de foc și să-i ascundeți în tulpina acestei trestii, pe urmă să vă grăbiți a ajunge la mine, a spus din nou bătrâna.
Iarăși a pornit la drumul păstorul ajutat de calul său năzdrăvan și când mijeau zorile au ajuns pe Insula Sfânta Lucia. Nici n-au apucat bine să se familiarizeze cu insula că cele două conuri vulcanice au și început să fumege și să arunce bulgări de foc. A adunat rapid păstorul câțiva bulgări de foc și i-a ascuns în tulpina trestiei primită de la bătrână, a urcat pe calul lui ce-l botezase Balaur și s-a grăbit să facă cale întoarsă. În urma lor s-a dezlănțuit iadul de foc. Conurile scuipau flăcări încercând să-i prindă. Abia, abia au reușit să scape și să ajungă pe insula bătrânei.
- Află de la mine, frumosule păstor, că eu te-am cunoscut de când erai un copilaș și mergeai la biserică duminică de duminică să te rogi. Eu sunt Sfânta Duminică, iar insula aceasta se numește Insula Duminicii. Ia tridentul acesta și când Pasărea Furtunii îți va ieși în față, lovește cu el insula unde își află cuibul, atunci apele vor ieși din albie și vor înghiți acea pasăre întunecată, pe urmă să scoți bulgării de foc din tulpina trestiei și să-i arunci pe insulă, până ce nu o să fie înghițită de ape și vei vedea cum apele se vor domoli și soarele o să lumineze din nou.
După ce a mulțumit Sfintei Duminici, păstorul a încălecat pe Balaur și a plecat spre insula unde trăia Pasărea Furtunii și a făcut cum l-a învățat sfânta. Cum s-au potolit apele și insula s-a luminat, a văzut la umbra unui măr o fată frumoasă ce părea ruptă din soare și a înțeles că aceea trebuie să fie fata împăratului. Împreună au încălecat pe Balaur și s-au întors la împăratul, tatăl fetei, au făcut nuntă mare, iar în împărăție a început să domnească din nou liniștea și armonia sub buna cârmuire a păstorului de oi ce a început să păstorească și oameni cu înțelepciune.

*

- Ce frumoasă a fost povestea! a spus Maria. Mâine vreau să-mi spui o altă poveste, dar de această dată despre lucruri viitoare ce nu s-au întâmplat încă.
Și bibliotecarul trebuia să inventeze o altă poveste, dintr-un alt timp, iar Maria îl asculta cu încântare de fiecare dată.

*

Computerul de bord al navei indica ziua a treia din luna a șaptea a anului 9999. De trei mii de ani pe pământ nu mai exista nicio vietate. A rămas pustiu și gol. Și-a pierdut toată frumusețea de odinioară. Câțiva pământeni, urmași ai supraviețuitorilor apocalipsei cutreierau galaxiile la bordul arcăi stelare Terra ce se alimenta cu energie solară. Au încercat să-și găsească adăpost pe alte planete, dar popasul a fost de fiecare dată scurt, căci nu aflau un mediu prielnic vieții. Pe unde au trecut au lăsat stații pentru transmiterea informațiilor, în speranța că poate ceva, ceva, va lăsa viața de odinioară să palpite din nou. Vlad, comandantul arcăi, a făcut o nouă încercare vizavi de planeta Pământ, a trimis o probă de scanare cu rezoluție mare să vadă dacă nu cumva, printr-un colț rătăcit al planetei, s-a ivit vreun fir de iarbă.
Câteva lumini violete au început să se deslușească la o primă scanare, pe urmă violetul părea să se dizolve în roz, iar niște cratere uriașe ce mocneau au început să explodeze rănind și mai mult pielea scorțoasă a pământului. La a doua scanare a putut observa la poalele unui munte stâncos și rezistent exploziilor, un fir de verdeață. Poate era firul salvator. Trebuia să găsească o cale de a ajunge pe Terra, planeta strămoșilor lui. Toate rutele stelare cunoscute în trecut nu mai puteau să fie utilizate de câțiva ani buni, din lipsa sorilor, dar Vlad a găsit o rută intersolariană de navigare prin plierea spațiului între soarele mamă și planeta Pământ, așa că a ajuns imediat la locul indicat de scanare, dar firul de verdeață, atât de viu, nu avea rădăcini și totuși de undeva a apărut sau ceva l-a ținut atât de verde.
După câteva clipe de meditație, Vlad, ajutat de Mirely, Raul și Vera, a creeat un portal pentru a pătrunde în inima muntelui stâncos. Portalul i-a dus spre centrul obiectivului care era un coridor lung ce cobora spre adâncurile planetei. Au coborât și ei. Acolo, în adâncul cel întunecat al pământului au aflat o altă lume, o lume ce ducea o viață cunoscută de ei doar din tablourile și cărțile de pe arcă. Oameni asemenea lor îngrijeau felurite plante. Râuri subterane traversau văile mărginite de păduri subpământene. Era o adevărată viață ce s-a mutat de la suprafața pămânului în inima acestuia.

*

- Pământul este o planetă vie care are inimă și suferă când este rănită?
- Da, Maria!
- Și Vlad, Mirely, Raul și Vera au aflat că încă palpită viață în inima lui?
- Așa este.
- Și ce au făcut pe urmă?
- S-au alăturat celor din inima pământului și au încercat să aducă verdeața și pe obrajii roși de încercări și uscați de lacrimi ai pământului.
- Și au reușit?
- Firește că au reușit.
Și tatăl Mariei, bibliotecarul, reușea de fiecare dată să găsească o nouă poveste care să încânte sufletul copilului.