hrGata, plec!
Trebuie să plec, fiindcă mă cheamă ţara, îmi roade inima patriotismul şi mă furnică prin tot trupul o conştiinţă de neimaginat – înţelegeţi, iubiţi colegi? Plec în Munţii Apuseni, la Vidra de Sus sau de Jos, la băciţe faine şi harnice, la ciobani cu ţundră cu miţă-ntoarsă, sprijiniţi în bâte fierte-n zer… La jintiţă şi la rotoaie de caş afumat, preparat în cântec de greier, lătrat de câini sobri şi zbierăte de oi adevărate şi… şi… Da, plec în Apuseni, la Abrud, la Câmpeni, la Valea Ampoiului, la Sohodol, la dracu ştie pe unde, în orice caz, la moţii şi moaţele pe care-i iubesc până la os – pricepi, doamna Milorina? La moaţe!, ridic arătătorul. Voi cânta la fluier doine, învârtite ardeleneşti, geamparale dobrogene şi, ici-acolo, câte-o Ţarină de la Costeşti – ce părere ai?
–Doamne!...
–Fără! Să nu-l amestecăm pe Doamne-Doamne în plecarea mea, Milorina – ok?


–Opkei!
–Deci, fără Domnul, fiindcă Prealuminatul are treabă cu oile care se cred Mioriţe năzdrăvane, miss-uri univers, vedete de televiziune, dar şi cu berbecii care se cred demnitari, berbeci politici – îţi dai seama câtă treabă are? Ei, glumesc, Milorina: oi  rătăcite şi rechemate în ţarcul de la sediu – despre asta vorbeam!… Deci, îmi fac bagajul mâine dimineaţă şi plec în sihăstrie, mă călugăresc, înţelegi, doamna Milorina?
Paranteză: doamna Milorina este proprietăreasa mea!
–Adică, nu-i mai trebuiţi doamnei Sinicuţa? Hai, domnu, Codruţiu, că nu cred!... Adică înţeleg, eu ceva, dar nu pricep: bărbat tânăr, cu papion, cu slujbă faină…
–Bine, lasă: pregăteşte-mi cele de trebuinţă şi…
–Adică: ba-ga-jul: boarfe, lingură, cuţit, ulcică, blid, cratiţă...?
–Exact! Fiindcă mă trimite patria, mă detaşează, mă…
…Iar Milorina se uită la mine ca Hamlet la craniu până să-l întrebe: to be or not to be?, i-am zis:
–Împachetezi, tot-tot, da? Îţi mersi mult!
–Şi canapeaua?, mă ironizează ea cu o oarecare veselie în glas.
–Inclusiv!
Blitz: Milorina îşi face cruce când vrea să înjure, fiindcă i-am spus de la începutul convieţuirii noastre:
–Doamnă, la mine în cameră înjuri exclusiv în limba română – clar? Poţi să înjuri orice şi pe oricine, fiindcă, slavă Domnului, avem înjurături suficiente şi adecvate, avem ce şi pe cine, aşa că, de diferite categorii, pentru orice ocazie, iar dacă le adunăm de pe întreg meleagul patriei, avem şi pentru alte etnii, deci nu e nevoie să folosim produse din import sau din vreo enclavă… Ai întrebări, sau obiecţiuni? Nu. Aşadar, convieţuim mai departe…
De această dată, îndulcesc situaţia şi îi spun:
–Da, şi canapeaua...
Cred că nu mai ştiu ce vorbesc.
Sigur, mie şi, sunt convins, oricărui om sănătos la cap i-ar fi imposibil să împacheteze o canapea, dar mă bazez pe spiritul practic al doamnei Milorina.
Cred că se observă bine: eu mă înţeleg perfect cu Milorina, proprietara casei în care locuiesc! Aceasta în condiţiile în care ea are ambii părinţi de etnie maghiară. La noi nu contează acest amănunt!… Neoficial, dar ferm, noi dialogăm într-un dialect româno-maghiar care tinde spre perfecţiune, pentru care mulţi colegi şi cunoscuţi se miră şi chiar ne invidiază. Ca să nu mai spun cât de armonios comunicăm când ajungem la capitolul literatură, domeniu de care proprietăreasa mea este profund şi iremediabil îndrăgostită. I-am vorbit cândva despre asta unui coleg de birou care-mi tot făcea şicane, şi a vrut neapărat să vină în vizită, s-o audă vorbind, să converseze cu ea, pentru că, argumenta el, era o adevărată delectare sufletească să dialogheze cu cineva în limba maghiară... Ştiam că adevăratul scop al vizitei sale era să o vadă pe Milorina, să verifice personal dacă între mine şi ea nu cumva… Dacă te uitai la el nu l-ai fi crezut în stare de atâta perfidie, însă, fiind colegi, aveam datoria să… Repet: după înfăţişare şi minte, n-ai fi crezut…
–Colega, l-am avertizat, dacă o auzi pe Milorina recitând Luceafărul, nu mai doreşti să-l auzi nici pe Ion Caramitru...
–Gata, omule, te vizitez!, a exclamat el, când să vin?
Îl interesa pe el limba maghiară ca pe mine soarta Guineii de Mijloc şi a Insulelor Capului Verde. Motivul real a fost – am aflat ceva mai târziu – ca să se convingă personal dacă mă „încurcasem” sau nu cu… unguroaica-proprietăreasa, fiindcă, în instituţie începuse marea bârfă explicativă: colegul Matracuciu, adică eu, face amor cu bozgoroaica de se rupe, şi d-aia nu se mai însoară.
Deci, omul a venit optimist, am băut câte-o vişinată de-o juma de litru, am bârfit cu grijă să nu ne scape nimeni începând de la directorul-manager, care îşi înşeală nevasta cu secretara, conform tradiţiei româneşti, şi terminând cu portarul care fură conştiincios hârtie pentru  imprimantă crezând că e hârtie igienică... Aceasta în timp ce clătitele umplute alternativ cu dulceaţă de zmeură, de căpşuni, de gutui, sau urdă cu mărar – specialitatea proprietăresei Milorina –  dispăreau fulgerător în pustiul stomacului nostru. După acest ceremonial, şi după câte-o bere de la frigider, am chemat-o pe proprietăreasă rugând-o:
–Doamna Milorina, eşti zâna mea bună şi cea mai faină doamnă... Te rog recită-i colegului poezia Luceafărul – e mort să te audă...
Îndemnul simplu, i-a fost de-ajuns proprietăresei care, pot să jur, ţine sincer la mine...
–A, Luţifearu?, a întrebat cu oarece candoare şi veselie în glas. Niciun problem…
–Da, yes, doamna Milorina? Te rog frumos – salvăm omul de la sinucidere... Mersi şi köszönöm (multumesc, magh.)
Milorina fiind, ca şi mine, o fire sentimentală, duioasă, compătimitoare şi gata să se sacrifice pentru salvarea umanităţii de la pieire, şi-a făcut rost de-o grimasă cât mai pronunţat-tragică şi şi-a dat drumul…  
Eş era unu la porinţi
Eş mundru-n tote cele,
–Nu, doamna Milorina!, i-am zis. Nu! Eşti în trening? Ok. Pe masă, urcă-te pe masă, te rog… Şi, aşa cum ştii matale: mai cu viaţă, cu glas mai tare şi mai dramatic, i-am şoptit, făcând semn să priceapă că musafirul era cam surd.
După şaptesprezece strofe, colegul se cam albise la faţă şi dădea semne de plecare chiar spunând:
–Extraordinar! N-aş fi crezut. E minunat, e extraordinar de formidabil!...
–Stai să vezi după strofa cincizeci şi trei...
–Cât?!?, a murmurat el pornind cam repezit spre uşa de la intrare. Plec să prind ultimul tramvai. Hai, pa şi mersi!
În timp ce Milorina, în vârful mesei şi în apogeul trăirii momentelor din poem, o întrecea pe Leopoldina Bălănuţă recitând într-un crescendo fabulos:
Strain la vorba eş la bort,
Lucesti feră de veaţă,
Că io traiesc eş tu esti mort,
Eş ochii tău inghiaţă.
–Colossal, thanks! (mulţumesc, engl.). Scuze!... Bocsánat!(scuze, magh.), God bless! (engl.)... Să fiu al dra...!, a ţipat colegul într-un ultim avânt verbal şi ţâşnind pe uşă.
El, care se exprima chiar şi româneşte „cu trepidaţii”, cum lămurise odată lucrurile colegul Figheşanu. În orice caz, de-atunci nu l-am mai văzut decât o singură dată la Psihiatrie, unde am mers să-l vizitez. Se plimba singur prin părculeţul spitalului mormăind ceva.
–Ce faci?, l-am întrebat.
–Recit Luceafărul în limba feniciană veche...
–Chiar, mă?, m-am minunat.
–Întreabă-l pe infirmier, că de la el am luat lecţii de... Vrei să-ţi zic vo două ţâpurituri în limba feniciană din Regatul zeului Baal? Ştii că am început să  vorbesc perfect persana cu strigături oşeneşti...
–Ce, mă?!
–Am tradus din Omar Khayyam pentru proprietăreasa ta... Creaţia lu ăsta, dragă colega, seamănă perfect cu a lu Topîrceanu nost, iar pe alocuri chiar cu a lui Sorescu… Ştii că eu întotdeauna am iubit poezia, aşa că internarea asta la aşa-zisul balamuc de-aici, este doar un pretext ca să…
–Cum, mă, cum?!?
Îl ştiam o fire sensibilă, dar nici chiar aşa…
Citisem şi eu câteva poeme de-ale persanului, dar, îndoindu-mă de spusele colegului, l-am sunat chiar pe traducător, un poet cunoscut şi apreciat:
–Alo? Maestrul Vintileanu-Sud? Vreau să vă întreb dacă, în traducerea dumneavoastră, aţi găsit asemănări între poezia lui Omar Khayyam şi Topîrceanu sau/şi Sorescu…
–Ce să găsesc, mă?!
–Spuneam de echivalenţe, de…
–Nu, dragul meu, dar am găsit altceva mai bun şi mai folositor pentru tine. Sunt prieten foarte bun cu psihiatrul Frodescu – îl ştii, nu? – te rog du-te repede la el să vadă ce e cu tine… La vârsta pe care o ai, nu cred să fie totul pierdut…
Amuzat de rugămintea poetului-traducător, m-am prezentat la psihiatrul Frodescu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi specialişti submediocri în domeniu din Bucureşti, cu care mă cunoşteam şi eu foarte bine. În noua legislatură, el conducea o secţie de Psihiatrie, funcţie pe care o ocupase cu o săptămână înainte de organizarea concursului pentru locul respectiv de muncă. M-am prezentat la el cu un:
–Salut, Nae! Te-ajunseşi, mă – bravo şi felicitări!
–Da, bună ziua, ocupaţi loc şi spuneţi-mi ce probleme aveţi…
Ton oficial, sec.
I-am expus situaţia cu detalii gândind ce-aveam să ne mai distrăm împreună sorbind din cafele şi bârfind instituţiile statului pentru că blocau orice proiect sau lege care ar fi ridicat standardul de viaţă prin protejarea sănătăţii oamenilor. Speranţă inutilă: omul a trecut în spatele biroului său uriaş, m-a privit cu răceală peste ramele fără sticlă ale ochelarilor şi m-a întrebat sec, ghilotinat:
–Cum vă numiţi?
–Mă, Nae, eu sunt – nu mă mai ştii? Colegul tău de masă de la „Carul cu Bere”,  de la „Gambrinus”…
–Cum spuneaţi că vă numiţi, Gambrinus?
Uscăciune profesională în voce, aproape marţială. Intru în jocul lui cu credinţa că particip la o mică şi simpatică farsă:
–Matracuciu. Miluţ Matracuciu.
–Nu folosim diminutive – da?
–Ok, Emilian.
–Profesia?
–Economist, doctorand.
–Nu e relevant. Lucraţi, adică, aveţi servici?
–Da, sunt…
–Nu mă interesează decât amănuntele pe care vi le cer eu!                                                                                                                         
–Păi… Adică, da, am priceput…
–Aţi mai avut probleme psihice?
–Ce? Cum? Psihice? Mnuu, n-am observat…
–Să observaţi!
–Ok.
–Comportamentul faţă de colegi – normal?
–Unii spun că da, alţii că nu – ca la Bulă, ha-ha-ha!…
–Vă place să citiţi, adică, citiţi?
–Păi, ce să ce să zic? Mai…, dar rar, pe cale de dispariţie. Pofta de lectură, vreau să zic…
–Da, sau nu?
–Da.
–Cărţi de specialitate?
–Nu.
–Atunci, ce-aţi citit de curând?
–Versuri de Omar Khayyam...
–Cum? A, Homarca Ioan. Bineeee! N-am auzit…
–E unul mai nou, de prin Persia…
–Şi îl găzduiţi? E legal?
–Da, nu…
–Da sau nu? Bine, lasă… De ce-aţi venit la mine? Aveţi trimitere de la medicul de familie, sau v-a recomandat cineva?
–Păi…
–Nu „păi”! Da, sau nu!
–Şi da şi nu, adică, da…
–Văd că sunteţi un bolnav total neinstruit.
–Da.
–Perfect! Ce boli aţi mai avut? Cu astea trebuia să începeţi discuţia cu mine! Deci?
–Scarlatină…
–Nu: mi le înşiraţi în ordine alfabetică…
–Pot să le scriu?
–Cum doriţi…
Am înşirat pe-un petic de hârtie toate denumirile care mi-au trecut prin minte.
–Altele n-am mai avut, îmi pare rău…
–Ajung.
Erau nouăsprezece…
–Cine ziceaţi că v-a trimis la mine?
–Vintilescu, Vintilescu-Sud…
–E medicul dumneavoastră de familie?
–Nu.
–Da, cine e?
–Poetul Vintilescu Sud, Traducătorul, membru corespondent al Academiei…
–A, din ăia care scriu - alt nebun… Sfinte-Dumnezeule! Fir-ar a…! V-adună Antichrist, v-adună! Bine. Îmbrăcaţi-vă şi fuga-fuguţa la medicul de familie după bilet de trimitere-internare…
–Păi, eu nu…
–Niciun păi! Poftiţi. Următorul…
M-am edificat cu revoltă descoperind că se pusese la cale un complot naţional împotriva mea. Poate că avea filiale chiar şi peste hotare…  Asta-mi mai lipsea: o internare la Spitalul de nebuni!
După două luni – alegeri anticipate. Partidul care îl instalase pe Frodescu în funcţie pe bază de competenţă politică, a căzut de la putere, iar la trei zile după votare, „psihiatrul” striga după mine pe stradă:
–Hei, servus, mă, Miluţule! Ce, mă, te faci că nu mă mai cunoşti?
–Mai vedem noi, ne mai gândim, am zis cu voce tare în timp ce căutam o poziţie cât mai confortabilă pe Canapea. Doamna Milorina! Hei! Ştii că musafirul la care i-ai recitat Luceafărul e internat la casa e nebuni? Am întrebat-o pe proprietăreasa care a reacţionat neaşteptat de sentimental faţă de colegul internat:
–Pare rău destul este la mine – io nu vrut să nebunesc la el...
–Nu vrut-nu vrut, da o făcuşi! Dar nicio problemă!, am liniştit-o, e ok! Era cam… nebunit el şi înainte…
Drept care, evadez spre Apuseni…
                          (Dintr-o viitoare carte de proză scurtă)