Aprecierea reciprocă dintre cei trei autori remarcabilirareori a funcționat, invidia și concurența dominând (re)sentimentele,indiferent dacă aspirantul la prima treaptă de romancier postbelic era în viațăsau își începuse promenada pe CâmpiileElizee. Mai zgomotoși s–au dovedit a fi Eugen Barbu și Petru Dumitriu,Moncher Marin Preda rezumându–se a avea alergie doar lapomenirea numelui lui Barbu sau fiindpreocupat ca alți aspiranți la glorie să fie boicotați (un roman de–al lui Breban l–a amânat M.P., ca director deeditură, vreo trei ani la publicare, doar a nu tulbura piața cu un „hit“). Singurul mai lord a fost Petru Dumitriu, om devotat regimului, foarte influent, care i–a ajutat pe ceidoi să publice fragmente masive din „Moromeții“ și „Groapa“, pe Eugen Barbu, chiar somându–l să–și publice mairepede capodopera (ajunsă la a 13–a variantă), de teamă ca timpurile să nu–ifacă imposibilă apariția. Sau poate se plictisise de presiunea mediocritățiiproletcultiste, ce domina viața literară.
Toți trei au fost veritabili „ocnașiai scrisului“, publicând zeci de mii de pagini, dominând centrul lumii literareca directori de editură și fondatori de reviste, sau abordând mai multe genuri.În plus, Eugen Barbu s–a dovedit undocumentarist formidabil, probabil doar Călinescu citind mai multă literaturădecât ei, în epocă. Ca să abordeze subiecte interesante (aproape interziseideologic), toți au făcut compromisuri majore, publicând și cărți–rebut, tocmaipentru a demonstra formal atașamentul față de „înaltele idealuri“ alecatastroficei societăți noi. Au fost obligați să fie niște scriitori „cu douăfețe“ emblematici, ultimul roman allui Barbu, „Ianus“ parcă dând cheiasupraviețuirii artistice. Din păcate, periferia geografică in facto i–a împiedicatsă fie apreciați cum se cuvine la nivel internațional. Afirmația că vestita Cuțaridăbarbiană e un Macondo marquesian avant la lettre avea legitimitate. Un singurcuvânt le poate caracteriza opera lor: monumentalitatea. Au fost șioameni de curaj: Dumitriu a fugit în străinătate, din „prinț roșu“, ajungândemigrant cvasi anonim în RFG; Marin Preda l–a amenințat pe Ceaușescu că se sinucide, dacă se revine la„realismul socialist“ în literatură, Eugen Barbu și–a depus carnetul de membru de partid, ca răspuns la acțiunea dedenigrare, drept autor de presupuse plagiate (citiți argumentele tânăruluiAndrei Milca, nu vă luați după de–aldeMonica și Nicki). În plus, cu un curajde kamikadze, pe care unii se fac a nu–l observa, nu numai scriitoriineprieteni, au ajuns eroi negativi în „Principele“, ci și figuri marcantepolitice ale vremii. Și culmea sfidării, atrocele Principe, nu e Dej, cum s–apropagat la derută prin culise, ci însuși „Il Supremo“ Ceaşcă. Toți trei au la activ cel puțin treicăsătorii, semn că aveau trecere la femei (suspectați poate și de virilitate,dar sigur de câștiguri fabuloase; Barbu avea „palat venețian“ pe strada Eminescu și casă de vacanță la Poiana Țapului, în vreme ce românulobișnuit avea drept la câțiva m. p. de locuință). Sub protecția a trei ravisante frumuseți (HenrietteYvonne Stahl–PD, Aurora Cornu–MP, Magda Barbu–EB). Frânturile dinopiniile fiecăruia despre celălat sunt relevante. Bacaloglu din...„Deratizarea“ultimului roman are parte de „reabilitarea“ lui Preda: „Ah, Barbu e un scriitor important! Ce păcat căare un caracter așa infect!“ La rându–i, pentru Barbu, Preda era „Țăranul“ șin-avea stil, iar Petru Dumitriu ar fisuferit (zvonistic) a treia dezalcoolizare: „ce ratare magnifică!“ „După«Groapa», să scrii «ȘoseauaNordului»...puah!“ – va exclama transfugul E. D. („Condotierul“ şi „Beizadeaua“, după EB). Oameni buni, doar opera contează. În rest, un alt fugitiv din fața răutățiidevastatoare carpatine, nota cu justețe: „București...Miresme, patimi, iad deseducție“.