ecreatorÎn condiții precare istorice postbelice,  trimițând mai degrabă la un ev mediuîntâmplător decât la zorii cosmici ai mileniului III, literatura română a fostbrăzdată de trei fulgere norocoase, trei romancieri, făcându–ne să credem căafirmația–șoc a uriașului G.  Călinescu,c–am avea o mare literatură. nu–i chiar atât de hazardată, cum credbeneficiarii burselor occidentale. Petre Dumitriu (1924–2002),  Eugen Barbu(1924–1993) și  Marin  Preda (1922–1980), trei biografii–tumult, eleînsele subiecte demne de narațiuni spectaculoase, șocând prin îndrăzneli șicompromisuri,  adulați și contestați (imposibilde a fi uitați, cum vor cioflingarii literelor române, din cauza unor scrieridurabile, vizitate de geniu).  Petru  Dumitriu pomenea de o „sfântă treime  a literaturii postbelice românești“, dar lacâte păcate au avut marii maeștri, mai nimerită ar fi „Infailibila triadă“. Ceitrei mușchetari (în varianta transfugului boicotat pe Sena chiar de românimeaemigrantă, în frunte cu  Eliade și  Monica Lovinescu), în care  Dumitriu înfățișase epic  boierimea, Preda țărănimea, iar Barbu mahalaua. Vestita „Ialta de la Capșa“!. 

Portretul creionat de  George Pruteanu lui  Petru Dumitriu merge ca o mănușă  și la Eugen Barbu și i–ar ține  de cald șilui  Moncher  Preda: „Pentru că drama vieții sale, ceaspirituală şi cea telurică, reflectă amplu drama scriitorului român în a douajumătate a acestui secol schizofrenic. Pentru că el însuși a fost  DUBLU în țară,  DUBLU în afara ei. Pentru că, autor de cărțimincinoase (o vreme), dar și de cărți fascinante, este un om complex ca unarhipeleag și fermecător ca un spiriduș“.  Nu știu dacă numai imbecilii sunt consecvenți, dar capodoperele lor nuputeau apărea fără compromisuri necesare cu tartorii vremii:  „Drum fără pulbere“, pentru care, după ani muțide la apariție, autorul ar fi vrut să–și taie mâna cu care a scris–o (PD),„Desfășurarea“, apologie a cooperativizării, după o splendida serie de nuvele (MP)și „Șoseaua  Nordului“, închipuiri aleluptelor antifasciste comuniste (EB). Fiecare dintre ei a scris cel puțin o capodoperă: „Cronica de familie“,o frescă acoperind un veac de trăire  aproptipendadei românești, o carte balzaciană de 2000 de pagini, cu 200 depersonaje, având o formulă narativă originală (PD); „Moromeții“  vol I și „Cel mai iubit dintre pământeni“, descrieri polemice ale realitățilornoastre,  curajul tipăririi ultimuluiroman costându-l viața, conform unor scenarii nu chiar atât de fanteziste (MP);  „Groapa“, „Princepele“, „Săptămânanebunilor“, „Ianus“ (EB) Recunosc subiectivismul meu devastator, dar fiecaredintre aceste capodopere eugenbarbiene aduce ceva original în literaturaromână; când toți căutau febril formule noi de proză, scriitorul  Cuțaridei se va întoarce, miraculos,  la literatura veche, ca un descoperitor decomori lingvistice dintr-un „timp istoric aparent mort“, regal simfonic de mareexpresivitate! Invidia aproape legitimă a celorlalți, conformiști sau autori aiunor inexistente „volume de sertar“, dublată de colţoșenia pamfletară afostului jandarm, care a părăsit acea infamă școală, dar a și renunțat laUniversitatea bucureșteană, atunci când aceasta l–a dat afară pe corifeul  G. Călinescu (câți ar fi fost în stare deasemenea gest?), a pus în scenă procesul plagiatului.  Un excelent critic, Andrei  Milca, în cartea „Fețele lui  Ianus și măștile scriitorului  Eugen  Barbu, viața și opera“ (Ed Niculescu, 2013),demontează falsele acuzații, colajul, ca procedeu cu vechime, fiindu-le permisnumai lui Thomas  Mann,  Valéry, Shakespeare, T.S.Eliot, nu și lui neaJenică.  Fănuș vedea în fiecare cuvântdin „Săptămâna nebunilor“ „un degetar de aur al unei cărți–noroc, ce poate fi așezatăîntre Ghepardul şi Mateiu  Caragiale“.Vine o vreme când luciditatea ignoră orice patimă...