Balescu    Marcel Proust spunea: „Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale”, iar lucrul acesta ni-l aduce drept dovadă și Ela Bălescu, autoarea volumului de versuri „La picioarele gândului”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare.
    Se pare că propunerea ei este una benefică deoarece luând reper chiar titlul, te duci cu gândul la cele două dimensiuni existențiale: trupul și sufletul. Situat undeva între cer și pământ, între păcat și căință, între bine și rău, omul încearcă să trăiască, constituindu-și un drum aflat sub auspiciile paginii ce i-a fost dedicată de Creator.
    Cu picioarele pe pământ, cu păcate și greutăți, cu poveri ce se adună de-a lungul anilor, omul are nevoie de „Cer” deasupra sa.
    Gândul, fapta, cugetul, rugăciunea sunt repere după care Ela Bălescu se ghidează într-o viață pe care încearcă să o transpună în versuri.


    Cu multă speranță în suflet îndrăznește să își creeze propriul destin de scriitură, devoalându-și sufletul cu dorința de a se face înțeleasă, de a schimba ceva în bine, de a face cunoscut cuvântul de înțelepciune, de a răzbi într-o lume deloc ușoară, aceea a făuritorilor de frumos.
    Umberto Eco se întreba „ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?”. Ela Bălescu nu dorește să lase visul să-i scape printre degete, astfel că propune o incursiune în trăirile sale reale sau onirice, făcând lectorul părtaș la gândurile sale transpuse în „Poezii ușoare, / Poezii în visare, / Poezii ce sunt aerate, / Scrise din suflet” în care mărturisește sincer: „Că eu am trăit frumos în viață, / N-am avut suflet de gheață, / Dar vreau să am sufletul împăcat, / Că tu citești poezia și nu m-ai uitat.”
Confesiunea ei e cea pe care ar trebui s-o facă orice creștin, neavând decât plenitudinea unui suflet ce a înfăptuit bine, iar prin ceea ce modelează să poată rămâne în memoria celui care a vibrat la faptele și împlinirile sale care aduc doar bine semenilor.
Mulțumirea sa este cu atât mai mare cu cât cel care citește poate lua exemplu de viață, corectitudine, simplitate și în același timp complexitatea sufletului său („Mi-a dat suflet blând, / Mi-a dat zodie de foc, / În viață să am noroc, / Mi-a dat aripi eu să zbor, / Să am vise ce nu mor, /.../ Mi-a dat în suflet Lumină, / Că am viața eu creștină /... / Și îi mulțumeasc / Marelui Dumnezeu / Că are grijă de sufletul meu.”).
Preocupată de probleme cotidiene, situații nefaste cu care se confruntă omenirea în momentul de față, Ela Bălescu se revoltă împotriva nedreptății și necredinței, fiind convinsă că trebuie să lupți să schimbi ceva, să lași o urmă, chiar dacă e doar „Visul poetului” („Prin scris eu m-am pierdut visând / Și scriu oriunde și oricând, / Viața o colorez precum un curcubeu, / ELA sunt, așa sunt eu. // Sunt om bun, eu nu sunt sfânt, / Eu, prin scris, dau culoare la cuvânt / Cât trăiesc pe-acest pământ, / Cuvântul viață – te iubesc,”).
Debordând de speranță, veselie și gratitudine față de Dumnezeu și Maica Precista, autoarea concepe acest volum ca pe o carte a mulțumirii față de Cel Care i-a dăruit sufletul său mare și a înzestrat-o cu o fărâmă din Lumina Sa („Prin iarbă sufletul meu calcă desculț / Și merge, merge, Tu, Doamne, să-l asculți, / Iar pașii se grăbesc în fugă, / Să aibă timp mai mult pentru rugă” – Suflet desculț), văzând în jurul ei motive de a oferi „Un surâs” („Este un surâs de soare, / Un surâs ne este floare, / Un surâs ne este munte, / Un surâs ne este mare.”).
Ela Bălescu a gândit volumul de față ca pe o carte deschisă a inimii sale, axându-se cu precădere pe versuri de revoltă împotriva răului (aflat sub diferite forme) și pe trăiri sufletești, cuvinte de mulțumire și rugă adresate divinității, Cerului care o apără și care îi călăuzește pașii ireversibili în petrecerea prin această viață („Trăiesc clipa, clipa de valoare, / Că viața mi-e iubitoare, / Chiar dacă Cerul e înnourat / Sau senin, / Eu la Dumnezeu mă-nchin” – Nicio clipă).
Iubirea față de semeni, de frumosul din viață, încrederea ce o însoțește prin prezența permanentă a Cuvântului au determinat-o să scrie luminos, cald, blând și lin, scoțând la suprafață capacitatea de dăruire („Sufletul – EL este plin, / Când afară-i cer senin, / Este plin de bucurie, / Are-n viață veselie” – Sufletul). Iar când vorbești de Iubire, vorbești de Dumnezeu și de cei ce ți-au dat viață, părinții (Constantin și Maria) pe care îi evocă cu foarte mult drag și nespusă tristețe.
Iubirea este ceea ce definește omului în scurta lui trecere pe pământ, fiind motorul vieții („Fără iubire nu se poate trăi, / Fără iubire nimeni n-ar fi, / Fără iubire nimeni n-ar ști / Ce-nseamnă a iubi.” – Vis cu împlinire).
Dar cum „viața nu se explică, ci se trăiește...” (Luigi Pirandello), Ela Bălescu trăiește așa cum îi dictează inima, în bunătate, iubirea aproapelui, cinstirea părinților, dar mai ales a poeziei.
Încrezătoare în capacitatea de a dărui se risipește frumos în cuvinte simple, dar profunde pentru a da drumului visului ce i-a copleșit ființa. Trăirile sale așezate în gânduri versificate nu au pretenția unor imagini ce îți taie răsuflarea, nici vreunei tehnici poetice deosebite, dar pot constitui un punct de plecare către versuri cu mai multă consistență.
Frumusețea celor exprimate este de ordin sufletesc, îndemnând la autocunoaștere, la trăirea vieții întru curățenie aflată sub Cerul ocrotitor al Luminii. Prin cântecul său plin de credință, autoarea induce starea de bine în sufletul cititorului, respirând prin cuvântul ce-l poartă în inimă.