Coperta 1 Aforisme„Trăim într-o lume superficială, așa a fost tot timpul, suntem ființe superficiale, nu este ceva rău, rău este că noi considerăm a fi doar atât și considerăm că realitatea aceasta superficială este singura neglijând realitatea noastră interioară.”, așa încearcă să provoace de data aceasta pe cititorii săi, autorul Zaharia Mihail-Robert, în cel de-al treilea volum, „Eseuri și aforisme”, apărut în 2021, la Editura „eCreator” din Baia Mare.
    După cum sugerează și titlul, volumul de față urmează dictonul latin „Cogito, ergo sum!”, însumând o concepție despre viață, trăire, iubire, deloc străine autorului. Ca exponent al acestei lumi oscilând între bine și rău, el își adună gândurile, sentimentele, situându-le uneori între „to be or not to be”.
    Preocupat de condiția omului și de multitudinea de sentimente ce-l încearcă de-a lungul vieții, Zaharia Mihail-Robert caută fațetele omului pentru a-i da o singură formă, aceea a iubirii.
El cercetează natura umană, încercând să o îndrume către drumul destinat să-l facă pe om fericit. Și cum poți fericit? Doar iubind, desigur.


Autorul îndeamnă către introspecție, către acel „Nosce te ipsum!” care ar putea face oamenii să cunoască lumea intrinsecă de care mulți sunt văduviți. În lumea strâmbă și meschină omul tinde către măști, către roluri care îi convin, încercând să pară ceea ce nu poate fi („Omul dorește să pară, nu să fie, mai bun, mai fericit, mai frumos în ochii celorlalți și uită de el însuși, pentru că în adâncul lui știe că ceilalți îi sunt oglinda, numai că, inconștient, în loc să se lase oglindit, să cultive lucruri în el însuși, el dorește a controla, a manipula oglindirea...”).
Grea misiune este aceea de a-i determina pe semeni să se regăsească în ochii proprii, fără să încerce să reducă lumea în irisul lor. Lumea interioară este generatoare de frumusețe și urâțenie în egală măsură, din păcate. Autorul se străduiește ca prin devoalarea propriilor cugetări despre viață și tot ceea ce înseamnă a viețui, a ființa, să dea dovadă de atâta înțelepciune, încât lumea să fie călăuzită de lumina sufletului curat.
Deși militează pentru iubire pe care o vede ca pe „o manifestare a ceva ce nu există în noi, iubirea este o expresie, nu este o emoție, nu este un gând, nu este un concept, ea este manifestarea pură a ființei, manifestare ce nu este condiționată de niciun factor extern”, uneori afirmă că „iubirea nu există!”, iar „așa cum o cunoaștem ca pe un sentiment egoist, o emoție puternică ce te zguduie din temelii, este o imaginațiune a ansamblului egotic, respectiv al ansamblului gând – emoție: tipar afectiv, dependență afectivă, atașament și teamă”.
Imixtiunea credință – necredință provoacă nu numai la o lectură amănunțită și atent filtrată prin sita propriului suflet, cât și la o macerare profundă atât a diferitelor idei filosofice emise de marii gânditori ai lumii cât și a unor versete din Biblie. Pornind de la acestea, Zaharia Mihail-Robert descoperă sau creează o lume inedită a incertitudinilor pentru care există argumente. Este preocupat de trăire, iubire, relații interumane, dar, mai ales de întregirea acelei sfere primordiale, a acelui Yin și Yang după care oamenii conștienți tânjesc.
Oameni diferiți fiind „nu există relația perfectă, nici partenerul ideal; o relație puternică, respectiv ideală se construiește în timp prin multă muncă, înțelegere și devotament. Pentru asta însă factorul principal rămâne compatibilitatea”. Cei doi trebuie să se completeze reciproc, să existe acea complementaritate care desăvârșește sfera iubirii. („Putem spune că femeia este cea care echilibrează ființa, este forța ce domolește răul și îngrijește viața, cea care posedă în ea capacitatea ce duce sămânța la maturitate. Bărbatul este forța protectoare, forța purtătoare, însă această energie canalizată greșit este distructivă, doar femeia poate canaliza benefic și echilibra această forță, doar ea o poate stăpâni; bărbatul este dator să protejeze această forță, viața, respectiv femeia, bărbatul este purtătorul seminței, al energiei, însă cea care o fertilizează, o canalizează spre divinitate, o crește în sânul ei și o aduce la maturitate, este femeia.”)
Femeia ocupă locul cel mai important în gândurile sale, având rolul de viață adâncită dincolo de marginile sufletului omenesc, iar iubirea bărbatului se transformă în adorație: „Da, îmi plac femeile care știu să fie femei și nu se consideră mai prejos de un bărbat. Da, deoarece singura femeie pe care o pot aprecia este acea femeie care știe să fie femeie, care nu cere egalitate, care se simte, se comportă și se vede ca atare. Da, iubesc femeia care știe să fie femeie, iubesc femeia care știe ce înseamnă frumusețea.”
Poate puțin inconsecvent în afirmații, are tendința a crede că „femeia este o ființă dificilă, fragilă, cu multe nevoi, schimbătoare, nestatornică de felul ei, dar atunci când o iubești cu adevărat toate aceste detalii se estompează, prin iubirea ta Ea se purifică și renaște, rămâne doar acea emoție profundă dincolo de lumesc pe care tu o simți prin Ea, acea emoție pe care – Ea – femeia pe care o iubești, o trezește în tine.”
Visător, realist, romantic (deși detestă „romantismele”), sensibil, un îndrăgostit perpetuu de frumos, Zaharia Mihail-Robert situează cititorul undeva, într-o joncțiune dintre două lumi, ambele necunoscute privitorului din afară, transfigurând realitatea în așa fel încât, pentru o clipă, te afli într-una dintre nuvelele fantastice ale lui Mihai Eminescu, „Sărmanul Dionis”, iar întrebarea „Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...” este cea care îți cutreieră gândul...
„Ca să cunoști iubirea, trebuie să fii iubirea”, susține cu fermitate autorul volumului în care se contopesc teorii vechi și teorii proprii pe care încearcă să le așeze într-o lumină credibilă, verificabilă. Raportând realitatea și trăirea la un sistem de valori proprii, Zaharia Mihail-Robert se află într-o balanță a vechiului și noului pe care uneori, dintr-o ușoară vanitate le amestecă.
Acestea nu scad valoarea intrinsecă a mesajului transmis, acela al iubirii de iubire, susținând că „iubirea este un fel de a fi, de a trăi, de a vedea viața; este manifestarea a ceva ce tu ești”, căci nu trebuie să uităm acel „Memento mori!”.
Îndemnul său ferm la trăire prin iubire este benefic, constructiv („Oameni buni, trăiți, căci de murit, toți murim!”) și e bine să nu fie luat în derâdere, ci să fie urmat, pentru că o viață trăită fără de iubire e stearpă și fadă, iar omul devine sclavul propriilor slăbiciuni.
Volumul sintetizează gândurile autorului, dându-le formă, conținut, de reținut fiind faptul că trebuie să te cunoști pe tine, pentru a putea să îi cunoști, accepți și iubești pe alții. Greșelile pe care le face un om pe parcursul vieții sunt omenești, dar pot fi evaluate și corectate, pot duce la desăvârșire prin iubire, căci „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (Sf. Apostol Pavel).
Clipa, viața care e cât o clipă merită trăită. Carpe diem, cititorule!