cop LoretaDeclarată ambasadoare a poeziei  de către  eCreator  și posesoare a câtorva distincții de excelență pentru promovarea poeziei în lume, nu doar în țara natală - România și în cea de adopție – Germania  ( unde trăiește de 30 de ani),  ci pe un teritoriu extins dincolo de bătrânul continent,  inclusiv în Bangladesh și Colombia),  Loreta Toader  consfințește acest onorant titlu prin prezentul volum de poezii,  Îmi ești septembrie, al patrulea ieșit de sub tiparul acestei edituri, dar al cincilea din palmaresul său  editorial.
 De altfel, poeta este produsul editorial  eCreator, împlinindu-se anul acesta trei ani de la debutul său la editura băimăreană, cu volumul intitulat Povestea unui gând (2018), urmat de alte două volume publicate tot la eCreator, Definiție în albastru și Am să-ți pun în suflet gânduri. După ultimul volum, tipărit  printr-o altă editură, Loreta Toader se întoarce la eCreator cu surpriza unui volum alcătuit din două „secțiuni”, după cum singură și-a numit autoarea cele două părți în care și-a organizat poeziile.


 Titlurile independente ale celor două părți,  Memorii peste timp  și  Îmi ești septembrie, primite de la câte un poem din cuprins, par să anunțe că poemele sunt scrise în etape de viață diferite sau că se concentrează asupra unor timpuri trăite în perioade diferite. Un „acum” cu o privire întoarsă spre un „atunci”, dezvăluie o complexă frământare de sine, sub imperiul timpului cronofag. Nu, nu e o greșeală, timpul se autodevoră…
 Însă percepția colorată și armonia muzicală sunt cele două trăsături care unifică părțile volumului și sunt definitorii pentru poezia semnată de această autoare care și-a exersat fascinația pentru pictură și în volumele anterioare, dacă ar fi să luăm drept reper doar  titlurile a două dintre ele:  Definiție în albastru (editura eCreator, Baia Mare) și Pictând în suflet poezii  (Editura Contraste Culturale, Giurgiu). Ne-am putea lăsa furați de amintirea audiției colorate, pseudoestezia de care sufereau simboliștii, mândri de propria decadență până la ridicarea ei la rangul de artă. Rezistăm acestei prime tentații și ne concentrăm pe ceea ce dezvăluie în mod autentic această poezie. Totuși, o sinestezie există, necoruptă de nimic, căci percepția colorată a sinelui și dublarea ei cu muzici de sine auzite, lasă loc creației unor imagini complexe ce conduc spre descifrarea abisalei frământări ale poetei.
Memorii peste timp, oferă o privire aglutinată asupra vieții prea repede derulată, cu anotimpurile ei în succesiunea firească și cu un transfer cameleonic al culorilor către oameni și stările lor, pervertindu-le inocența cu fiecare nouă culoare. E un poem adresat copilului, ca un testament spiritual, transmis cu materna formulă de avertisment „ai grijă”, într-o descriptivă, picturală prezentare a frumuseții și beneficiilor fiecărei vârste umane, metaforizate prin asocierea cu anotimpurile și farmecul lor. „Oamenii sunt colorați” pentru că și-au pierdut inocența și „nici sufletul nu și-l mai recunosc”. De la această idee se dezvoltă o adevărată demonstrație a succesiunii vârstelor, la care este luat ca partener chiar copilul, într-o interactivă lecție demonstrativă. „Ai văzut, la început culoarea este verde ca și primăvara, mai apoi soarele încălzește cu razele lui și totul se transformă într-o vară luminoasă//…mai târziu însă a venit toamna-multicoloră, melodioasă, nostalgică, unduindu-și mantia de brocart printre culorile lumii-ploaia își revărsa mărgeanele peste sufletele triste, adâncindu-le și mai mult nostalgia…// …venise iarna. Totul părea pustiu -un gri cenușiu se așterne peste tărâm, iar zăpada scârțâia sub picioarele unui suflet rătăcit…”
     Copilul e copil doar în sufletul poetei, s-ar putea la fel de bine ca el să fie chiar copilul care a fost ea altădată, un alter ego la a cărui experiență personală apelează, chemându-l să mărturisească justețea observațiilor „ai văzut”, „ți-aduci aminte?”„vezi, copile?
Memorii peste timp este un poem reflexiv, în proză, cu gravă, dar poetică aplecare asupra dureroasei fugi a timpului, însă nu din perspectiva efectelor devastatoare asupra trupului, ci din aceea a transformărilor dramatice prin care trece sufletul uman, pe măsură ce-și pierde inocența, pervertindu-se, întinându-se. Poemul se încheie în notă matern-moralizatoare „Ai grijă de tine copile, și ai grijă de sufletul tău - nu lăsa pe nimeni să ți-l întineze!”
Cea de-a doua poezie,  care a dat titlul pentru volum și pentru secțiunea a doua, Îmi ești septembrie, eliberează un sentiment de revelație nostalgică a unei vârste încărcată de poezia sufletului răvășit de „dorul verii pe valul ce stă să adoarmă secunda iubirii”. Ambiguitatea acestei imagini e plină de emoții secrete, provenite din vremurile căutate în amintire, în care „fata ce-și cânta iubirea-n inima tristă și plânsă” prin versuri cântate ce „stau cuvinte desenate-n portativul muzical” , al căror ecou devine „ un adagio sentimental” care „peste suflet se așterne ”.
Nostalgia tinereții  și a iubirii trecute, poate chiar un sentiment de compasiune pentru „fata plânsă” cu iubirea neîmplinită, face clipa prezentă imperfectă,  obosită. Ideea ce se desprinde este că  imperfectă e viața lipsită de iubire; obosită de căutări și așteptare e poeta , iar marea o acompaniază cu „glasul ei șoptit”, cu „valul ce-și tânguie dorul în talazul cel lovit”, pe când gândul poetei aleargă nălucă după „visul alb, senin, neprihănit”.
„Ut pictura poesis” se îmbină cu „Ut musica poesis”, într-un regal poetic care transmite nu doar emoția unui nedeslușit , dar sugerat „oú sont lʻ hivers dʻantan?”, ci și emoția unui peisaj marin perceput în fundal, într-un  tablou poetic complex, cu natura empatizând cu eul liric. E un transfer emoțional  care sporește  în spirit expresionist intensitatea  sentimentelor.
De altfel, întregul volum se înscrie în această impetuoasă  acoladă a celor două principii poetice care, odată cu simbolismul, păreau a se respinge. „Poezia ca pictură” apare ca reprezentare descriptivă mai degrabă a unui peisaj interior care s-a sublimat în culoare, iar „Poezia ca muzică” participă cu efecte speciale, accentuând tensiunile interioare și astfel,  se împacă de minune în poezia Loretei Toader, care în toate anotimpurile „pictează pe suflet poezii”. Chiar și în septembrie, luna de-abia desprinsă dintre lunile de vară, cu lumina blândă a unui soare mângâietor, dar cu simfonia bogată a culorilor de foc, un foc ce pâlpâie din ce în cemai stins, pregătind venirea următoarelor fețe ale  timpului. E o metaforă superbă, extinsă la întreaga alcătuire poetică a acestui volum care se răsfață în jocul vârstelor traduse în anotimpuri. E un joc atât de convingător, încât chiar induce impresia descrierilor unor tablouri cu adevărat pictate de un pictor îndrăgostit de natură, dar întors spre sinele său bulversat de propriile trăiri.
Loreta Toader resimte fascinația pentru albastru, culoarea speranței și a infinitului, a sentimentului de neputință în fața nemărginirii care se cuibărește cu frică în „sufletul timid”, de aceea poezia E cerul prea albastru se dezvăluie ca o confesiune făcută însuși lui Dumnezeu, într-o directă convorbire, sinceră și încărcată de revelații despre neputințele sale de a-și alege darurile cu care a fost înzestrată, „Și îmi este frică /Căci n-aș  ști ce să fac cu ele/Și nici nu vreau să fac risipă...” Este mărturisirea unui complex al monadei, recunoașterea  pericolului de a nu fi la înățimea intenției divine din momentul  hărăzirii ei cu daruri spiritual multiple. „E cerul prea albastru, Doamne!/Și-n mine plâng mii de culori/Nu știu pe care dintre ele/Să le aleg pictând visări/E cerul prea albastru, Doamne!”
Albastrul  este o obsesie păstrată din  Definiție în albastru, o culoare cu poetice conotații, a cărei simbolistică se potrivește întrutotul spiritului  ei optimist, aninat de elanul zborului misterios spre zările unei spiritualități ademenitoare și complicate. Se resimte și o notă de energie de tip yang, o anume energie voluntară și asumată, o anume independență voită, căci singurătatea este o coordonată a existenței  care, desi  poeta o deplânge uneori,  e  voită, optată.
    O pseudoestezie se poate diagnostica,  la modul poetic, desigur, dintr-o suită de poezii ale ambelor  secțiuni  din acest  volum. Pregnant  se resimte aceasta în sinopsia imaginilor, într-o sinestezie ce amintește complexitatea  simboliștilor. Țipătul Lumii, „țipăt strident, infernal”  învăluie brutal și din toate părțile, căci „oriunde m-aș fi întors auzeam plânsul și țipătul lumii sfâșietor”, capătă semnificații apocaliptice, gândurile și clipele aleargă , scurgându-se în călătoria lor spre  pământ, adică spre moarte, nenumită, dar sugerată de idea teluricului eșuat în neant. „Țipătul lumii mi-a distrus gândurile - un țipăt strident, infernal; pentru o clipă n-am știut din ce parte vine -./Gândurile mele, ce-a mai rămas din ele, alergau agitate, tremurând spasmodic în griul-cenușiu ce îmbrăca acum viața.../Clipele se scurgeau din ce în ce mai lent iar frunzele palide de atât nesomn călătoreau deja spre unica destinație ce le-a rămas - pământul... amestecându-se cu ploaia rece și lacrimile florilor, acoperind urmele pașilor și culoarea viselor.”
Iubirea, căutarea și așteptarea ,gândul, viața, anotimpurile, amintirea, omagiul prietenilor dispăruți, sunt toate convertite în poeme de sensibilitate artistică și de emoție autentică.
Poemele cuprinse în prima secțiune beneficiază de traducere în limba engleză, preponderant, iar unele dintre ele sunt traduse și în italiană sau spaniolă, motiv în plus de prețuire și admirație pentru autoarea care și-a tradus propriile creații.
 „Și totuși îmi ești septembrie...” devine un leitmotiv al nostalgiei jucate în sonuri și tușe artistic puse în tablouri sufletești, într-un mimesis trucat care nu întârzie să  impresioneze cititorul, nu doar prin frumusețea imaginilor artistice, ci și prin ineditul cu care sunt exprimate idei poetice vechi de când se știe poezia pe lume, dar trăite și exprimate în tot atâtea feluri câți poeți s-au succedat de-a lungul istoriei literaturii.