doina panaAutoarea face parte din ordinul apostolilor unei lumi alcătuite pe temeiuri exclusiv estetice, o conjurație care mie mi-a transmis mereu un mesaj monahal, tocmai o “Poveste de iubire, / Poveste de-o vară sau poate / Un vis de vară…” Poate termenul de “conjurație” vi se pare exagerat, nimic nu-i interesează pe adepții acestui ordin mai putin decât ordinea de stat, la care se referă sfera semantică a cuvântului. De acord, dar n-am găsit alt cuânt mai potrivit pentru a descrie o conspirație care nu sfidează, ci ignoră pur și simplu realitatea, dură și nepoetică, fiindcă așa e orice realitate. Deformare de gazetar pentru care vă cer scuze de la început.
Ideea nu este nouă, în poezie s-a afirmat de când Homer cutreiera cu lira lui prin Helespont că viața e scurtă, meschină si urâtă, deci inaptă pentru a fi reprezentată în poezie. Ideea e clară și se oprește pe pragul teoriei, versurile scrise sunt altceva, ele scapă de sub controlul conceptual: “Dimineaţa, la rasarit,/ Soarele zâmbea / Era îndrăgostit de vânt… / Razele sale pătrundeau / Printre ramurile / copacilor, / Printre frunze, flori, fire de iarbă. / Se înfierbânta atât de tare încât / Pârjolea totul în cale…” - un exces amenințător pentru eșafodajul estetic schițat mai sus. Ispita se strecoară prin țesătura tabloului neoclasic, iar autoarea nu întreprinde nimic pentru a o opri: “Îşi dorea doar un sărut.” Atât. E suficient.


Premeditat sau instinctiv, autoarea își trădează programul estetic, chiar dacă se preface că îl respectă în continuare. “Vântul se teama de iubirea soarelui, / De sărutul lui arzător.” Acest conflict, admis de autoare care ar fi trebuit să-l taie din rădăcină, de dragul purității estetice și al echilibrului ideal, nu este un compromis prin care credibilitatea poemului ar fi pusă în pericol. Avem aici un exercițiu de sinceritate asumat, poate că nu premeditat, care pune poezia Doinei Pană în cu totul alta lumină.
Iată-mă din nou ispitit, de data aceasta de o trimitere la sacru vs. profan, la tentația de a demonstra unitatea dintre cele două noțiuni ca pe un triumf suprem al sacrului aupra lumii care trece inconștientă pe lângă această mare victorie, o victorie capabilă să izbăvească lumea de chinurile ei, ratată dramatic tocmai de către aceia care o caută și sunt damnați să treacă pe lângă ea.
Autoarea se oprește în acest punct al dramei, parcă cere o pauză: “Soarele şi-a trimis razele / Pe câmpul înflorit, / Florile firave erau legănate de vânt, / Vântul le atingea uşor , mângâindu-le, / Florile se unduiau în valuri, / Erau flori albe înmiresmate.” Rămâne imaginea lumii râvnite, la care se paote ajunge prin creație sau prin comuniunea lecturii.
Poemul, sau autoarea, rămâne suspendat pentru o clipă, înainte de a accepta inevitabilul: “Sub îmbrăţişarea fierbinte a soarelui / Petalele lor s-au preschimbat, / Au devenit purpurii…     / Legenda spune că macii / S-au născut din iubirea soarelui / Faţă de vânt…, din sărutul lui dogoritor.” Iată cum admite autoarea contactul destructiv cu realitatea pe care refuză să o primească în poezia sa, dar pe care nu o neagă, doar o ignoră.
Cum? “Ce sunt macii? Florile iubirii!” Acesta este mesajul Doinei Pană pentru noi. Viața devine frumoasă atunci când este distilată în creuzetul poeziei. Operația poate fi dureroasă, dar rămâne inveitabilă.