doina pana   Deși, timp de aproape un deceniu, profesoară de istorie și geografie în câteva școli mureșene, dragostea pentru carte, ca izvor de satisfacții spirituale și ca obiect bibliologic, stă la originea hotărârii poetei DOINA PANĂ CHIRA de a se pune în slujba cititorilor ca bibliotecar, ocupație nobilă pe care a profesat-o până în anul 2011 și nemurită, de altfel, (și) în acest volum de versuri în care onorează din tot sufletul „liniștea bibliotecilor […], lumea mirifică a cărților”, fiindcă toate „cărțile au suflet” (Hoțul de cărți), dublată de marea sa dragoste pentru creație, fie ea poezie sau proză, pe care o cultivă în câteva cenacluri literare sau o publică în numeroase reviste și antologii. Este vorba despre noul volum de versuri, Florile iubirii înflorite (Editura eCreator, 2021), cuprinzând peste 70 de poezii, unele dintre ele fiind reluate din cartea cu care a debutat în anul 2019 (Furt de iubire), dar deosebit de acesta din urmă, fiind unul bilingv (română – italiană), prin aportul traducătoarei Mădălina Veronica Radovici, profesoară de istorie și filozofie în licee și colegii din Italia, dar pasionată de lirica românească.


Cultivând o paletă tematică restrânsă, cu deosebire, natura și iubirea, cu o trecere prin cromatică și o amintire nostalgică a copilăriei din care se desprinde, cu toată dragostea filială, „vocea caldă a mamei”, acea „voce dulce” care „picura liniște și vis” când „recita poezii de Coșbuc” ori „spunea Povești de Ispirescu” (Mama), noul volum exprimă o exuberantă dragoste de viață cu tot ceea ce ne oferă ea, poeziile fiind pline de senzații și trăiri sufletești oferite de o natură luxuriantă, plină de viață și de culori vii, un loc paradiziac de neuitat în care eul liric este impresionat de „susurul izvoarelor”, de „păsările-n zbor”, de ploaie, de vânt și de „razele soarelui”, de „parfumul florilor / dimineața pe rouă”, atmosferă în care se face auzită „șoapta de iubire / în nopțile de dragoste”, șoaptă prezentă perpetuu în gândurile și în visele celei care mărturisește deschis că „îmi place să ascult, să privesc, să simt …” (Îmi place …).
    Într-o tabletă din primul volum, Alint, poeta afirma că „a fi alintată de bărbatul iubit este aproape suprema fericire; dacă aș împărți această bucurie cu toamna, sunt convinsă că m-ar îmbrăca în culorile ei minunate! Poate aș fi Femeia Toamnă, apoi Femeia Iarnă … și cine știe? Poate și primăvara m-ar accepta …”. Acest lucru înseamnă că sufletul său sensibil vibrează la fel în fața a tot ceea ce îi oferă fiecare anotimp, fiindcă primăvara „încărcată cu daruri minunate”, a cărei venire este vestită de „pâlcuri de floricele albe / […] / gingașe ca niște fulgi”, acei „GHIOCEI, flori fermecate”, simboluri ale bucuriei și ale reînvierii naturii (A sosit primăvara!) și, chiar dacă, uneori, este „capricioasă” și „nestatornică”, ea „ne prinde în jocul ei, / în mrejele ei, în vraja ei” (La o cafea cu primăvara). Primăvara vine cu „zile senine și veselie, / tril de păsări și iasomie / salcâmi și floare / zumzet de albine”, deci cu „viață și soare” (Primăvara). Vara, când „căldura soarelui pătrunde / prin frunzișul copacilor”, poeta trăiește plenar, ca atunci când era copil, frumusețile de basm ale anotimpului estival, admirând „cântecul păsărelelor” și „un petic albastru de cer” pe care „norii stau neclintiți”, totul amintindu-i „bucuria vacanțelor de altădată” (Vara) și, aflată „într-o mare de spice” cu „fruntea / scăldată de soare”, simte cum „inima era ca pâinea / cea de toate zilele, / caldă și aromată” (Amintiri despre vară).
    Atunci când „frunzele dănțuie în aer / […] / sub mângâierea palidă a soarelui” înseamnă că „a venit toamna / un anotimp plin de frumuseți și culoare” (Frunze dănțuind), ca și atunci când „mere roșii, galbene … / se ascund printre ramuri” cu „mireasma lor … îmbătătoare” și „pomii se apleacă până la pământ / sub greutatea lor” (Zâmbetul toamnei). Când „se înfrățește cu ploaia, frigul”, devine „surata mai mare a Iernii” căreia îi pregătește din frunzele căzute „un pat multicolor”, astfel încât aceasta „dintr-un colț de cer … zâmbește fericită” (Simfonia toamnei) și, „ajutată de gerul năprasnic / desenează pe geamul meu / flori albe, minunate”, amintind nostalgic, „de bucuriile copilăriei, de veselie” (Flori albe). Așadar, cele patru anotimpuri se bucură de aceeași atenție din partea poetei, căci ea este convinsă că ele înseamnă viața care trebuie trăită pentru a ține pasul cu timpul care, oricum nu ne iartă.
    Natura este minunată prin toate elementele ei, acestea fiind cerul care „își prelinge / lacrimile, ofurile, / dar și zâmbetele … / […] / niște daruri minunate” prin care oamenii le simt ca „flori ale durerii, dar și ale bucuriei”, ca sentimente care caracterizează viața cu bunele și relele ei (Cerul), simbolizând, totuși, și iubirea care îl înflăcărează când „îndrăgostiții plutesc în derivă / deasupra propriei lor umbre” (Cer roșu). Luna „cântată de străbunii noștri / […] / pentru a-și încărca sufletul / cu iubire, speranță, bucurie …” (Luna), vântul, „nebunul” și „hoinarul”, în al cărui leagăn „iubirile renasc” când „mângâie obrajii tineri” (Vântul), ploaia mângâietoare care spală „iubirile pierdute în neantul vremii”, dar care aduce și „noi iubiri pe drum de seară / sau în zori când soarele răsare” ori îi încălzește sufletul eului liric cu „cântecul picăturilor ei” stingându-i dorul (Lăsați ploaia) și, nu în ultimul rând, pădurea, care, la venirea primăverii, „s-a împodobit / și-a luat strai nou, verde strai” și „îmbrățișează / PĂMÂNTUL … cu iubire” (Pădurea), ca și lacul care „se oglindește / în ochii verzi ai iubitei” (Lacul verde) sunt și ele elemente ale aceleiași mirifice naturi cu toate frumusețile și darurile lor oferite, cu generozitate, omului, sentimentele și trăirile acestuia fiind strâns legate de firea abundentă în mijlocul căreia se naște, trăiește și moare.       
    Natura înseamnă și florile care îi dau un farmec aparte și care înseninează sufletul omului prin cromatica lor încântătoare și prin simbolistica lor în destinul lui, așa cum o fac macul, „înfrățit cu dorul, / poezia și amorul” (Macul), liliacul, al cărui „parfum tulburător” și ale cărui flori „mov, roz, / alb” vestesc „vremea de iubit” (Liliacul, parfum tulburător), toporașii, ale căror „flori mărunte, parfumate / au culori minunate, / alb, albastru-violet” și prevestesc venirea primăverii (Povestea toporașilor), „nufărul galben”, simbol al „poveștii de iubire” pentru „aproapele tău / față de semenul tău” și, mai ales, „față de Dumnezeu” (Luntrea iubirii) și crizantema, simbol al toamnei, care „e o poveste de iubire / cu toamna cea cu atâtea fețe” (O inimă de crizantemă), toate împreună dând viață peisajelor campestre perene, căci natura non facit saltus.
    Cromatica, strâns legată de aspectul floral, este una dintre temele preferate ale Doinei Pană Chira, Domnia Sa considerând că „povestea culorilor este complicată”, întrucât ele înseamnă viață, adică dragoste, gând, idee, „o floare, un dor și-o mirare”, mai ales că ele „sălășluiesc în suflet” și, din ele, „se naște dor, speranță și visare” (Dor de culoare). Culoarea preferată a poetei pare a fi albastrul, emblemă a loialității, a credinței femeii în iubire, fiindcă oricare „femeie-n albastru / alungă tristețea” și, zâmbind, își îndeamnă destinul „să cheme iubirea”, să aducă „vești bune din depărtări” (Femeia-n albastru). Odată iubirea împărtășită, „albastrul infinit” asigură armonia mediului înconjurător și a oamenilor, adică „cerul, apa, visul, gândul” (Albastru infinit), dar, tot „din albastru … / se nasc neliniști, gânduri, căutări, / doruri multe, nebănuite” (Neliniști în albastru), fiindcă așa este viața, cu bune și rele, cu bucurii și tristeți. Albastrul, strâns unit cu galbenul, simbolizează cerul și soarele, fiindcă cel dintâi este culoarea „infinitului / a eternității și visării”, iar al doilea înseamnă „lumină, dragoste”, iar, împreună, „nasc energii noi / […] / dezlănțuie pasiuni și iubiri, / doruri și vise” (Soare și cer).
    Alături de femeie, bărbatul este văzut ca „un munte semeț, îndrăzneț / cu priviri spre depărtări, / spre visări, fapte nebănuite”, este cel de la care tânăra îndrăgostită așteaptă „un sărut prelung / în fapt de seară / […] / … sau sărutul / sincer și promițător al iubirii”, chiar dacă, uneori, devine „un veșnic semn de întrebare … / o nedumerire” (Bărbatul …). Este vorba despre acel prim sărut în urma căruia s-a născut cuplul edenic, când Adam, luând exemplu de la doi porumbei care „se mângâiau apropiindu-și  / ciocurile cu iubire”, a simțit primul imbold al dragostei și „s-a apropiat de Eva / și i-a dat primul sărut”, de atunci sărutul rămânând un simbol al simțămintelor aflate la originea dragostei oblăduite de Dumnezeu: „Un sărut, o mângâiere, / un sentiment curat, / o atingere suavă, / afecțiune, iubire” (Primul sărut).
    Așadar, în strânsă legătură cu natura, apare iubirea, sentiment definit de poetă printr-o enumerare de metafore, văzându-l ca o împletire de trăiri, de la „zâmbet” la „tristețe și vis”, de la „sărutări, mângâieri” la „gânduri, abis … / frământări și alean”, un sentiment trăit cu dor între „înălțări” și „căderi” (Iubirea), toate aceste simțiri caracterizând viața născută din dragoste și văzută ca un „curcubeu” a cărui conjugare armonioasă de culori o luminează precum strălucirea lui pe bolta cerească. Ca „strigăt mut de iubire”, sărutul este „o ploaie cu vise” și o „rază de soare” care îi potolește dorul „fetei cu părul bălai”, făcând-o să trăiască o atât de mare fericire, încât simte că parcă a urcat „pe scara ce duce spre rai” (Sărutul), fericire care „ne va surâde” și pe care „o vom afla într-o dulce șoaptă, / într-un gând frumos, într-o rază de soare” când ambele inimi bat în același ritm și trăind același fierbinte sentiment care i-a unit (Fă lumină!). Iubirea este atât de profundă, încât tânăra îndrăgostită se vrea stăpâna inimii iubitului său, ca o „leoaică”, sau ca o „nevăstuică”, adică o „femeie nestăvilită și dornică tare / să muște din fructul oprit”, realizând un cuplu de nedestrămat cu „bărbatul iubit, / dornic și el de patimi nebune, / de năstrușnice jocuri erotice-n noapte” (Lacrimi și dor).
    Cu nostalgie și cu tristețe, tânăra își rememorează „perioada viselor frumoase, / a sărutărilor furate / în seri melancolice târzii” (Cântă-mi un cântec), chiar de către cel care i-a furat inima și care nu va fi pedepsit, fiindcă „furtul de iubire” nu este un păcat și va fi iertat de Domnul în marea lui dragoste și înțelegere (Furt de iubire). De altfel, dintotdeauna, iubirea s-a aflat sub ocrotirea lui Dumnezeu, fiind un sentiment sacru, așa cum crede și poeta că „dragostea are o forță inimaginabilă”, de origine celestă, și îl îndeamnă pe cititor, confesorul gândurilor sale, să nu se opună iubirii, ci s-o primească deschis, căci, altfel, „vei pierde clipe de-nălțare, de fericiri” (Învață să iubești), iar noi, oamenii, „suntem însetați de iubire / visăm sărutări, mângâieri, atingeri / vorbe frumoase …”, deși, uneori, de „teamă să nu ne mistuie”, o refuzăm și „nu știm ce să facem cu flacăra ei” (Uităm!), fără a ține cont că ea „e esența vieții / și taina tainelor …” (Taina), este temelia vieții și a întregii umanități în veacul vecilor, este „leagănul veșniciei”, dar al divinității pentru oameni.
    Limbajul expresiv asigură muzicalitatea versurilor chiar dacă este preferată versificația modernă, iar sinceritatea și căldura cu care își exprimă sentimentele, trăirile și gândurile evidențiază un suflet sensibil, racordat la mirajul firii ocrotitoare a dragostei pe care Doina Pană Chira o trăiește și o dăruiește cu generozitate tuturor semenilor săi.