ivanov 307.07.2020. Republica Moldova. Orașul Sărbătorilor. Sunt venită în inspecție în incinta Nunții. N-am mai dat pe aici de 7 ani. Șefa comisiei a primit o reclamație, prin care i se comunică faptul că riturile au cam luat-o razna. Unele, căzute în infernul beției, refuză să se mai prezinte la manifestare, altele își atribuie comportamente insolite. Mișcată de frica de a nu pierde, fără cale de întoarcere, specificul nunților, șefa m-a delegat să refac, pe cât posibil, echilibrul universal. Știe că sunt meticuloasă și că pot fi foarte severă când vine vorba de o cauză atât de nobilă cum este nunta.
Sunt la etajul 3, cabinetul 360. Pe bancă – o față de masă de un alb imaculat, o vază verde, în vază – un buchețel de flori (crizanteme, evident, n-au uitat că-s preferatele mele, se simt cu musca pe căciulă, eh…), printre flori – o gâză. Aștept. Eu și gâza… Așteptăm. De regulă, i-ar sta bine inspectorului să se lase așteptat, dar… aștept. Cer iertare, așteptăm (eu și gâza!).


În momentul în care noua mea prietenă se răsturnă cu burta plină de plăcere în sus, iar eu prindeam a înțelege înjurăturile viermelui din stomacul meu, intră Măria Sa – Rochia de Mireasă. Ne-am salutat a la Caragiale:
– „Bonsoir” (ea).
– „Bonsoir” (eu), căci amurgise de-a binele când decise să ne onoreze cu prezența. Începu prin a băga o scuză:
– Să avem pardon, mult stimată, dar suntem după o nuntă, dată cu mare fast. Până i-am văzut pe toți în picioare, aranjați pentru primirea inspectorului, mi-am scuipat tot sufletul. Că de, știți cum se țin nunțile la moldoveni, ce să mai lungim vorba cu explicații și scuze.
– Ba să am eu pardon, doamnă! Ce fel de nuntă în miez de săptămână?, dacă îmi permiteți, desigur, să întreb. Ce?, suntem în vremea lui Dimitrie Cantemir, când „masa de nuntă începea de joi […] și ținea până duminică?”(Nunta în Moldova, CIUBOTARU Silvia). Să nu uităm că tot voi, cutumele, ați făcut grevă și ați rugat să se reducă numărul zilelor de celebrare al frumosului eveniment.
– Slava Cerului că am fost auzite. Uitați-vă în ce stare suntem după 24 de ore. Mi-i scârbă să-mi amintesc cum arătam după 72 de ore de orgie.
– Bine, bine, dar pornisem, de fapt, de la o chestiune mai deranjantă – ziua celebrării. Cum s-a ajuns la așa decădere?
– Cum? Omul să vă explice mai bine. Face și el, sărmanul, când găsește un ochi la vriun local. Ce, se mai pun acum corturi? Nu doamnă. Și dumneavoastră ați semnat acordul de excludere al cortului acum mai bine de 7 ani, când ați mai fost pe la noi.
– În fine, să poftească întreaga echipă. Să purcedem la drum. Nu mai e timp de pierdut.
– Fraților, intrați. Atent, câte doi, cum am convenit. Colac, tuț`…, Colac, băgate-aș în sufletul meu (băga-l-aș eu în burta mea flămândă, că mai bine ar fi). Cu cine trebuia să intri? Scuzați, doamnă inspector (făcu către mine Rochia de Mireasă), sunt neorganizați, ca după nuntă.
S-au aliniat cu toate în fața mea și au început cu tradiționalul imn, rostit fragmentar de toți:
– „Sărbătoarea este (Costumul de Mire)
– o celebrare simbolică a ceva (Pernele),
– într-un timp (Colacul)
– consacrat (Dansul Mirilor)
– unei multitudini (Dansul Buchetelor)
– de acțiuni (Dezbrăcatul Miresei)
– colective (Cununia)
– cu funcție (Spălatul Mirilor)
– expresivă” (Reprezentantul Bucatelor).
– Iar „ceea ce Dumnezeu unește (Rochia de Mireasă)
– Omul (Verighetele)
– Nu are dreptul (Buchetul Miresei)
– Să despartă” (Furatul Miresei).
– Da, da, bravos, mulțumesc tare mut (zic eu), vă rog să luați loc. Să rămână în picioare Rochia de Mireasă. Așadar, să vedem… Ce se întâmplă, onorabilo? În ce nuanțe și decolteuri cazi? De la alb pur la crem, bej, alb-albăstrui, ș.a.m.d. ?!
– Păi stați să vă explic…
– Păi stai că nu am zis tot. Vă rog să nu mă întrerupeți! Deci, revenind, culoarea nu ți-a fost dată accidental. Albul are o conotație mistică. După cum arată pictorul Kandinsky, albul este „nimicul dinaintea începutului”. Este acea primă pagină pe care o deschide cuplul în ziua nunții, zi din care începeți a nota în doi povestea vieții. Încă alb, pentru că albul reprezintă candoare. Dimensiune incompatibilă cu sânii ce sunt mai mult afară.
– Să mă iertați, dar când mireasa, în culmea fericirii, mă modelează conform bunului său plac, și-o face cu atâta migăleală, mă topesc și mă las în mâinile ei.
– Nu aștept îndreptățiri, sunt venită pentru a semnala niște simptome ale degradării și a vă da subiect de meditație, care să vă tulbure dulcele somn al nepăsării și al lăsării a tot și a toate la voia întâmplării. Vă provoc la monologuri biciuitoare, la analize retrospective și la tragerea unor concluzii. Continuăm! Pernelor, treceți mai aproape, hai, hai, cu încredere, mișcați din colțuri.
– Sărutăm mâna, doamnă.
– Încep prin a vă mulțumi că ne-ați fost datini credincioase atâta amar de vreme, dar remarc, nu fără de părere de rău, că nu mai e loc de voi la nunțile noastre.
– Oh, nu, de ce?
– Menirea voastră era să glorificați castitatea mireselor, or „în epoca performanțelor sexuale în care trăim”, unde „librăriile gem de lucrări și manuale care te învață ce să te faci pentru a deveni un amant expert” (Fericirea paradoxală, LIPOVETSKY Gilles), și ei devin experți înainte de nuntă, la ce bun să mai defilați, perfid, prin fața mulțimii? Iar de țineți musai să vă faceți prezența, propun să înlocuim panglicile roșii, cu care sunteți glorios înzorzonate, cu altele – fie vezi, albastre, orange, whatever – NU ROȘII!
– Nu, nu, mulțumim, drăguț din partea dumneavoastră să veniți cu o alternetivă, dar suntem într-adevăr bătrâne, cred că a sosit timpul să ne retragem din arenă. Avem atâtea să depănăm la gura sobei…
– Este o decizie corectă. Vă asigur că veți beneficia de o pensie considerabilă. Costumul de Mire, te salut, poți merge la culcare (prea se uita dubios la mine). Nu am obiecții. Să se ridice Cununia.
– Mereu cu obediență, doamnă.
– Hai să începem cu un raport din partea-ți. S-a schimbat ceva de când comisia de inspecție a îngăduit părinților să fie prezenți în biserică, în timpul cununiei?
– Evident, inspectore. Tinerii sunt mult mai responsabili, mai siguri chiar.
– Hm, tinerii? E chiar o situație care se vrea discutată aici. Le zici tineri, bine, le zicem toți, căci așa este lăsat din străbuni, dar oare mai sunt ei tineri? Cum ai îngăduit această retrogradare? De la Ciubotaru Silvia citire: „Fetele trebuie să se mărite între 18 și 21 de ani, iar băieții să se însoare între 23 și 25 de ani, după ce și-au făcut armata. Motivațiile au în vedere dezvoltarea fizică, biologică, dar mai ales maturizarea psihică: „la acesastă vârstă sunt copți copiii […]” ”. Dar acum, pe cine vedem noi în capul mesei? Doi oameni care ar putea fi, de cele mai multe ori, prezenți la același eveniment în calitate de socri mari sau mici. Și dacă nu ambii, cel puțin unul dintre ei se raportează la acest nou eșantion (de preferat – bărbatul, mais ça dépend ). E culmea, e grozăvie curată, abjecție totală, criză de moralitate. Încotro, lume? Încotro? Mai nou, e în vogă să ai în calitate de vornicel de onoare, propria-ți progenitură. În tot răul și-un bine – scutește părinții de interminabilile explicații date, ulterior, copilului despre absența sa de la nuntă. În plus, are să fie cel mai șmecher (sau unul dintre șmecheri, situația diferă de la un cartier la altul) printre camarazii săi: „Da’ eu am fost la ai mei la nuntă”. Asta mai treacă-meargă, dar sunt cazuri în care amintirea nunții părinților îl ia cu friguri (sau călduri) pe vornicelul de onoare: „M-am îmbătat criță la nunta părinților mei, nu-mi amintesc cum m-au adus acasă”, „Mi-am găsit iubită la nunta părinților mei”, etc. Nu plânge, Cununie, tu trebuie să ții piept tuturor încercărilor societății. Ieși afară și liniștește-te. Reprezentantul Meselor să mi se înfățișeze.
– Să trăiți, doamnă.
– Ce faci tu? Ce-i cu epicurismul căruia i-ai dat frâu liber? Vorbea și Grigore Ureche despre cheltuiala de la nuntă și „risipa de podoabe”, dar se întâlnea în rândul boierilor. Și astăzi? Dacă nu stă farfurie peste farfurie pe masa de sărbătoare crezi că nu se mai așează lumea la masă? Sau nunta nu mai e nuntă? Îi pasă cuiva că după o atare nuntă, tinerii însurăței (în cazul ăsta chair pe cei tineri, doar pe cei tineri, îi deplâng) muncesc un an întreg (în cazurile fericite) pentru a rasplăti somptuoasa masă. Da’ ce, domnule, te crezi în casa lui Trimalchio? Îți propui să refaci și tu haos inițial? Nu-ți stă bine, să știi!
– Am înțeles, inspectore. Încerc și eu să fac tot posibilul pentru ca nuntașii să pomenească de bine nunta.
– Orice exces este dăunător, mai ales cel de mâncare și băutură. Ia loc și vezi de-ți redu din bucate.
Continuăm, rog să iasă din sală Colacul. (Dacă mai rămâne, îl mănânc, nu-i mai suport aroma). Dansul Mirilor – în picioare. Așa, așa, roșești. Ia zi, dragă, ce caută nunii în dansul mirilor? Bun, nașii, hai să zicem că printr-o excepție, îi lăsăm acolo, dar prietenii/prietenele? C’est quoi ça? De la vals ai trecut la un melanj de Cha Cha Cha + Step + Hip hop + Breakdance. Valsul implică, de fapt, ideea de armonie care ar trebui, în mod normal, să fie capul celulei sociale în devenire. Acum ai băgat note ritmate, de le este și viața la fel de zbuciumată ca primul dans. C’est dibile, quoi?! Dă-ți o palmă și ieși afară!
Verighetele!
Observație, adiacentă cu cea a Dansului Mirilor, am și pentru voi. Verighetele se vor a fi delicate, finuțe, la fel ca zborul prin viață spre care tind cei doi. Or voi nu mai sunteți ca altădată. Dacă sunteți line, atunci inevitabil – late. Dacă sunteți înguste, atunci neapărat garnisite cu frunzulițe, pietricele, prenume, etc. Luați-vă de mână cu Dansul, să vă fie rușine.
Să se apropie Furatul Miresei.
Frate, se fură mireasa dintotdeauna, dar o fură rudele miresei, cei cărora le pare rău că pleacă fata în altă tabără. Azi, ce văd? Prietenii mirelui, cei care ar trebuie, de altfel, să fie un scut al ei, o răpesc. Unde se ascunde logica acțiunii?
– Păi nu e logică. A capitulat în fața veseliei. Vedeți, doamnă, când ne propunem să facem sărbătoare, depunem toate forțele pentru a-i permite omului să se simtă în largul lui. Toți își iau liber de la marea parte a constrângerilor logice, morale. Trimit la odihnă chiar și rușinea, că tot ați pomenit de ea. Pășim cu toții într-o altă lume. O lume în care domnește voia bună și nu restrictiile de tot soiul. Da, recunosc, se exagerează pe alocuri, dar sărbătoarea nu se schimbă în esența ei. Asistăm, an de an, zi de zi la varii modificări la nivel de receptare și promovare a riturilor. E un fenomen pur natural. Atâta timp cât omul evoluează, tradiția nu poate rămâne inertă. Ar fi frumos, adevărat frumos, să conservăm totul din sfera cutumelor în forma lor inițială, doar că e un deziderat infezabil. Da, sărbătoarea e haos, a fost mereu un haos, un haos regăsit, ea ne înalță coborându-ne. Coborâm… și uneori ajungem să slobozim animalul din noi, dar avem nevoie de această parțială evadare, nu în vis, nu în carte, nu în frumusețea naturii – în lumea sărbătorii. Mai ales când e vorba de căsătorie, trebuie să fim și mai îngăduitori, căci să nu uităm, Beverly Nicols vede în căsătorie „o carte în care primul capitol e scris în poezie și celălalt în proză”. De ce să le răpim poezia? Rima, ritmul, versul se cer lăsate la discreția mirilor.
Ați venit aici să criticați, să demoralizați, să concediați, dar cred că este timpul să vă licențiem noi. Da, haiteți, obiceiuri, cu toate, acum sau niciodată, afară cu ea.
Și s-au năpustit toate asupra mea, țipând ca din gură de șarpe:
– Afaaaaaarrrrrăăăăăăă!
Și ca să-mi fie plecarea memorabilă și cu sens unic, m-au bătut cu florile în cap, de m-am pomenit cu gâza, tulburată din somnul ei de frumusețe, pe umărul meu stâng. Fugeam ca de moarte. Eu și gâza. Fugeam!