m chitacO nouă carte apărută la Editura eCreator din Baia mare, cu titlul „Sub semnul ursei”, semnată deMihaela Marilena Chițac, mi-a tras atenția prin faptul că autoarea continuă cu același stil poetic, cu care s-a remarcat în volumul anterior, apărut la aceeași editură.
Vreau să scot în evidență un model poetic pozitiv, în opinia mea, un autor când ajunge să-și înțeleagă și să-și accepte stilul poetic, care îl reprezintă cel mai bine, scrie mai organizat și așează poemele în cicluri poetice.
Autoarea ne propune cicni grupaje:  Magia cerului, Magia apei, Magia focului, Magia pământului și Magia aerului.
În grupajul „Magia cerului”, nu pot să nu remarc că poemele parcă au fost creeate să fie recitate în public, respectă o respirație specifică marilor oratori din agora antică, întâlnită în special la cele două vechi civilizații, greacă și romană.
În primul poem „1. Dar”, mesajul este fără nicio îndoială, spun eu, foarte clar.

Pentru acest univers spiritual și material femeia este un dar, menit să perpetueze existența noastră și să mențină mereu viu cel mai de preț sentiment  - dragostea „sufletul i-a dat / femeii din vis / ce i-a oferit / pathosul promis ...”. Poemul „3. Urza” prezintă în stilul caracteristic cum s-au născut constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică (Carul Mare și Carul Mic) și legătura semantică între ursitoare și două semne cerești, semnalate de mii de ani de omenire „Ursa se simțea ursită / să urzească-n continuare / și din stele izbutise / să formeze niște care - / Ursa mică, Ursa mare ...”.
Despre vis, în poemul „8. Pas de deux”, are un mesaj fiolosofic, dar specific poeziei „visul tău se revarsă în visul meu” și cum se creează o alternanță cu „din visul meu în visul tău” ne induce ideea unui univers paralel, al viselor, și unde realitatea este legată intrisec de a creatorului de vise „plutind parcurgem visătorul spațiu / trăim în vise cu nesațiu / iar succesiunea viselor / stârnește un șuvoi / de gânduri și senzații noi / vise în care noi suntem eroi / eteric abur ne învăluie ușor / purtându-ne spre empireu în zbor / pe amândoi să ne inspire / mireasă-mire / respirând iubire ...”.
Unele poeme parcă sunt incantații către zei, asemeni a unor triburi din vechime, însă modernismul acestor versuri este modul cum plasează cuvintele și parcă te obligă să le citești cu voce tare. Auzind versurile prinzi încărcătura energetică a mesajului poetic surprins numai dacă îl și auzi: Surprinzător, dare eu am încercat și am reușit să captez puterea poemului „15. Urzire”, menit să ne dea o nouă limită a cuvântului scris.
Al doilea ciclu de poeme „Magia apei” vine să întregească o redescoperire a universului nostru, cuprins între cer și apă, legate prin foc, iar convețuirea sufletului uman în această ierarhie cosmică așează omul la locul pe care îl are, cea mai superioară ființă, care poate deveni la rândul său un demiurg a faptelor și a gândurile bune.
Autoarea se joacă cu cuvintele și prin măiestria ei, chiar dacă forțează unele versificări, găselnița nu supără. În poemul „1. Descânt” îmi adduce aminte de poeziile spuse pe vremuri de bunici copiilor, iar astăzi cine își mai aduce aminte … doar câțiva nostalgici, marcați de măreția sufletului celor înțelepți și drepți și cu un mare respect față de natură și de oameni.
Nu putea să lipsească din acest ciclu ondinele, personaje din basmele și legendele germane sau scandinave, închipuite ca o fată frumoasă, seducătoare, care trăiește în apă (DEX), „ prin magic ochi de apă / ondinele sunt unde / fantastice secunde / din apă se adapă” și nici Circe, zeița îndrăgostită de Ulise „Circe / ademenind în vise / pe Ulise ...” și aducerea în actualitatea acestor mitice creaturi ne arată că viața nu este trecătoare și dăinuie peste veacuri și prin creația orală, dar nu ar fi fost posibilă ascendeța spiritului uman fără credința în ceva superior, care ne-a îndumat și ne arată calea.
Iubirea este imaginată ca o corabie, „îmbarcați împreună / sub stindardul iubirii / corabia ne mână / după legea firii”, lăsată în bătaia vântului și a valurilor. Această asociere dintre iubire și mare, mă refer la înlănțuirea naturii cu frenezia sentimentelor umane și din acest mixaj se înalță destinul omului, care poate fi comparat cu o mare agitată și prin această mișcare continuă demonstrează că există.
Al treilea ciclu „Magia focului” începe în același stil specific incantațiilor,  formulă magică, cântată sau recitată (pentru a obține un efect supranatural) (DEX) „Eva-și scoate rochia / precum baba Dochia / ca pe un cojoc / o aruncă-n foc / rochia are ochi / să nu o deochi //rochia e de vină / Eva n-are vină / că trage păcate / în eternitate / rochia-i ursită / să fie iubită”.
După ce femeia a fost oferită ca un dar, încă de la prima Evă, a fost insuflată și cu magie, pe care o regăsim și în veșmintele menite să trezească admirație. Focul cel poartă cu ea femeia, prin iubire este transmis și celor din apropierea ei și ca atare focul poate fi considerat o componență a esenței vieții spirituale.
În unele poeme descoperi o poveste care ascunde o altă poveste și spusă în versuri sună altfel decât dacă ar fi povestită pur și simplu. În poemul „5. De vară” se pornește de la o imagine simplă, vara când stă pe iarbă o femeie poate fi invadată de insecte, aceste mici viețuitoare pornesc o explorare fără invitație, dar în cazul poemului nostru insectele sunt asociate cu fricile omenești. Și modul cum alunecă dintr-o imagine în alta, pigmentate cu un un umor fin și amănuntele duc la un final brusc și neașteptat ca și cum ai apăsa pe un detonator de bombă
„supuse, spaimele tresar / le-nchid pe toate-n insectar ...”.
Un poem interesant, „13. Inima – animal”, îmi trezește o teorie mai altfel. În fiecare dintre noi există o inimă independentă de restul corpului, și iată cum subliniază autoarea acest lucru „în mine inima / este un animal / hăituit, rătăcit / în trup nedorit / se zbate cât poate /
prin vasele toate / santinelă trează / când se insinuează / ființa-mi străbate / în pieptul meu bate / cu toată puterea / încearcă durerea /
trece prin artere / vene și caverne / unde oscilează / și se resemnează ...”.
Urmează „Magia pământului” și mă voi opri la poemul „10. Repaus”, dar asta nu înseamnă că celelalte poeme sunt mai puțin demne de băgat în seamă, dar vreau să arăt că pe lângă joaca cu imaginile și cuvintele îi place să inventeze cuvinte noi, cum ar fi un „corcostoc”, menit să întregească un mesaj de protest, care uneori răzbate din ființa noastră ca un răspuns la varii lucruri sau forțe, multe dintre ele creează disconfort.
Condiția poetului, de a fi vizibil și invizibil față de ceilalți o descoperi în poemul „14. Vitrina” și pentru a înțelege cum văd eu ce se află în spatele acestui poem îl prezint aici „locuiesc într-o vitrină așezată /  
pe strada principală - la vedere / pereții goi vibrează /   de gânduri pasagere / și tremură de teamă / când se apropie trecătorii / nici nu mă bagă-n seamă ... / eu îi observ de la distanță / mulți - orbi de pofte efemere / conduși de circumstanță ... / locuința mea are o grădină pictată / pe geamul din spate / care înghite chipurile reflectate / să le privesc oricând / pe saturate ...”. Capacitatea de observație a poetului este diferită, aș putea spune amplificată și prin faptul că de cele mai multe ori cuvintele asociate transmit un mesaj unic, aș putea spune neașteptat. În sinea sa, singurătatea poetului permite și o analiză a ceeace se întâmplă în jurul său și modul cum deslușește mecanismele vieții și ale morții putem spune fără păcat, într-o oarecare măsură, poetul este un supraom.
Ultimul grupaj „Magia aerului” întregește volumul de poeme și trecând prin cele patru elemente legate de un drum construit cu migală de Mihaela Marinela Chițac, care ne-a însoțit într-o călătorie spirituală, cu un stil unic, spun eu, pe care și-a pus marca.
Din acest ultim grup mă opresc la poemul „13. Alb de var”, unde observ o dinamică ieșită din comun, de parcă un film este redat cu viteză, iar trecerea imaginilor accentuează culoarea albului de var și vezi prin ochii tăi casele de la țară văruite an de an, iernile cu zăpezile de altădată și imaginile nu se opresc aici și nu sunt uitați nici îngerii, cu veșmintele lor albe și această atmosferă albă este perturbată la final de „stoluri negre fac paradă / bat din aripi a gâlceavă”.
Celor patru elemente esențiale Apa, Aerul, Pământul și Focul  li se adaugă Cerul și pentru a înțelege tot ce înseamnă acest volum de poeme, bine construit și bine gândit, voi încheia cu un citat elogvent din
L’imaginaire, de Jean Paul Sartre, „ Există trei dimensiuni ale imaginii, prima este aceea că imaginea este, în fapt, o conștiință, și mai mult, una transcendentă; ea diferențiază imaginația de celelalte moduri ale conștiinței, obiectul imaginat e dat imediat ca atare, în timp ce cunoașterea perceptivă se formează încet prin aproximații și luări succesive de contact. Cea de-a treia dimensiune a imaginii este spontaneitatea”.