rox raduMotto: "Toamna trece și ne aduce aminte de respectul pe care îl datorăm."
(YOKO ONO)

Și cum stăteam eu așa, pe gânduri,  într-o după-amiază, și priveam pe geam sfada frunzelor, am observat că venise toamna...! Venise iarăși toamna și mă luase pe nepregătite de data asta, mai ceva ca pe autorități - iarna.
Brusc și dureros mi-am dat seama că nu adunasem destule răsărituri, nu strânsesem suficiente dimineți strălucitoare, nu prefirasem de-ajuns printre degete nisip și scoici și sclipiri de val, nu căutasem destul cu ochii către stele în nopțile de vară. Ba, într-o dimineață m-am trezit că afară s-a făcut dintr-o dată frig. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, în noaptea care a urmat nu s-a mai auzit nici țârâitul complice al greierilor în grădină.
Simplul gând că nici toamna nu va sta pe-aici o veșnicie m-a neliniștit, așa că am luat degrabă drumul muntelui, profitând de vremea bună pentru călătorit.
Să vă povestesc cum a fost? Așa voi face! Mi-am pregătit un ceainic generos cu ceai verde, să ne țină neapărat de frumos (nu de urât), cât timp vă voi spune eu câte-n lună și în stele.
Dar să nu mai lungim vorba. Așadar...



..."Drum bun! Dumnezeu să vă ocrotească!"...citesc pe plăcuța de la ieșirea dintr-o localitate dâmbovițeană, și cuvintele astea îmi dau o anume siguranță, o stare de bine.
Suntem în țara " Frumosului de Voinești", așa cum i se mai spune soiului de mere care i-a adus faima localității cu același nume. Oriunde-ai privi, vezi numai meri care dau cu crengile de pământ, atâta-s de încărcați! E un echilibru al lumii și-al vieții în zona asta, cumva aici simți că "se închide cercul" : coroanele merilor sprijină cerul, în vreme ce rădăcinile lor dau stabilitate pământului din care-și trag seva. Între cer și pământ sunt doar merii încărcați de ani și de fructe.
 În aer miroase a toamnă și-a veșnicie, afară e-o zi de miere și lumină care, strecurată  printre crengi și mere galbene și roșii, îți așează fericire în suflet. Probabil că pe vremea când Dumnezeu bunul era ocupat cu Facerea, a zis " Să fie Pomul Cunoașterii și Pomul Vieții! " pe-aici, prin părțile astea. Așa se explică priceperea gospodarilor să facă de toate din nimic, așa se explică statornicia cu care întemeiază totul, așa se explică trăinicia a tot ceea ce fac.
"Fă rai din ce ai!", îmi amintesc spusele unui părinte al ortodoxiei, și aici, în patria merelor, oamenii chiar au făcut rai, din ce au avut. Adică din roada pământului smulsă cu osteneală fără istov, în toate zilele vieții lor. Nu există casă care să nu aibă la poartă măsuțe pline cu mere, cu suc, cu gem, cu compot, toate făcute din mere..., cu alte feluri de fructe, cu ghebe, cu nuci, cu diverse produse de prin gospodărie. Și cu flori, o mulțime de flori, care mai de care mai frumoase!
Privesc în jur și-mi spun că aici, în raiul fructelor și-al florilor, Moș Vreme învârte neîndoielnic roata timpului mai încet, pentru că prea e totul verde și plin de prospețime, prea sunt sprinteni și harnici oamenii locului, prea e armonie și echilibru în viața lor cea de toate zilele...!
Dâmbovița este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc. Și ca să glumim un pic, uite cum mi-amintesc acum  proverbul celebru cu "un măr pe zi ține doctorul departe", și-mi spun că pe-aici precis sunt medici puțini. Fiindcă nici n-ar avea ce să facă!
     Și probabil că nu-i întâmplător nici faptul că astă vară, vrând să petrec câteva zile de vacanță în părțile astea, nu am găsit cazare la nici o pensiune, toate erau ocupate, ceea ce mă convinge că zona este la mare căutare.
***
Nu peste mult timp trecem în județul megieș, Argeș și, după vreo oră de mers, ajungem în Câmpulung Muscel, destinația călătoriei noastre.
Primă capitală a Țării Românești la sfârșitul veacului al 19-lea, din voia domnitorului Basarab I, orașul își poartă cu măreție  blazonul istoric, și pare desprins dintr-un alt timp, timpul eleganței și al bunei cuviințe.
Și mă întreb: să fie din cauza clădirilor construite în stilul seducător al arhitecturii interbelice? Să fie din cauza oamenilor care întruchipează mai bine decât oriunde altundeva celebra vorbă din bătrâni: "vorbește-ți vorba și poartă-ți portul"? Să fie oare liniștea patriarhală care învăluie tot locul? Sau armonia paradoxal-desăvârșită dintre casele neo-brâncovenești și blocurile puține și sfioase ce parcă nu vor să strice parfumul de epocă? Sau poate toate acestea la un loc...?!?
Una peste alta, Câmpulungul păstrează ceva nealterat în toată înfățișarea lui, fiind un oraș modern dar cu suflet pur de vechi sat românesc.
Plecăm să vedem orașul. În fața pensiunii sunt două case, așezate față în față, de-a stânga și de-a dreapta străzii. Este o imagine foarte interesantă, de aceea nu pot s-o trec cu vederea, și vreau să v-o împărtășesc. Cea din stânga este o vilă impunătoare, luxoasă, cu două etaje, cu o grădină englezească impecabilă de te-apucă brusc cheful să joci golf, când o vezi! Pe alee este un câine...un Terrier care scâncește și privește abătut prin gardul scump de fier forjat...e singur și, după cum tremură, pare că-i e frig. Cea din dreapta este o căsuță bătrânească, cu pridvor de lemn vopsit în verde,  acoperită cu tablă ruginită de timp și lipsuri, cu o grădiniță cu flori viu colorate, multe și zâmbitoare. Deodată, în fața vilei oprește un Jeep negru, din el coboară un bărbat tânăr, Terrier-ul tremură și mai tare - de astădată însă de bucurie că-și vede stăpânul, acesta trece fără să-i arunce măcar o privire și intră nepăsător înăuntru. Coincidență sau nu, în aceeași clipă, în pridvorul căsuței de vis á vis iese o bătrânică ce duce un lighean în care limpezește și stoarce câteva rufe, pe care le întinde pe sârmă cu mișcări încetinite de povara anilor din spate, zâmbind cu blândețe cerului și florilor care-i țin tovărășie.
Am conștientizat în clipa aceea că acolo stăteau față în față măreția și decăderea, nepăsarea și umanitatea, iluzia și realitatea, Velux-ul și tabla ruginită, avuția și lipsurile, relativul și absolutul, indiferența și nădejdea. Acolo erau două Românii față în față!
Iar între acestea două - vila de lux cu câine de rasă, dar fără iubire, și căsuța sărăcăcioasă în care locuiau o bătrânică dimpreună cu bunătatea și omenia, mai mare era căsuța! Iar  noi priveam muți spectacolul lumii, simpli observatori, bieți călători viețași ai frumuseții și cunoașterii.
Am pornit pe jos să străbatem orașul la picior, gândind să vizităm ansamblul bisericii catolice Sf. Iacob - Bărăția. Pe drum însă, ne-am rătăcit și am cerut ajutorul unui localnic. În timp ce ne dădea explicațiile necesare, am observat că era salutat de trecători cu apelativul "domnule profesor". Nu doar că ne-a îndrumat cum să ajungem la Bărăția, dar ne-a povestit domnul profesor câte-n lună și în stele despre Câmpulung și-ale sale frumuseți. Așa am aflat despre bulevardul " Pardon" și despre grădina "Merçi".
Așadar, bulevardul Pardon se află în centrul orașului și este locul preferat de plimbare al câmpulungenilor. Pe vremuri, afluența mare de turiști  veniți pentru o cură balneară la vestitele băi Kretzulescu, făcea ca seara bulevardul să fie foarte aglomerat. Se întâmpla uneori ca domnițele și conașii să se lovească din greșeală unii de alții și atunci rosteau politicos, pentru a se scuza, "Pardon!". Indiferent ce nume a purtat ulterior, de-a lungul vremii, localnicii i-au spus totdeauna bulevardul Pardon, și așa i-a rămas numele în fața eternității.
Cât  despre grădina "Merçi", aceasta este grădina publică din centrul orașului, loc de promenadă preferat de câmpulungeni. În trecutele vremi de doamne și domnițe, aici aveau loc adevărate serbări în timpul cărora băieții aruncau cu confetti în fete, în semn de apreciere, iar ele rosteau grațios și neapărat graseiat, Merçi!
Ne-am despărțit de domnul profesor pierzându-ne în mulțumiri, pentru amabilitatea și bunăvoința cu care ne-a povestit atâtea lucruri frumoase. Și, bineînțeles, ne-am plimbat pe bulevardul Pardon, și am poposit preț de juma' de oră și ne-am tras sufletul pe o bancă, în vestita grădină Merçi.


"Cine a împletit trandafirii cu crucea?" (Goethe)

Suntem la mânăstirea Corbii de Piatră. Despre Corbii de Piatră ar fi trebuit probabil să scriu un text special, dedicat numai acestui loc cu totul ieșit din comun. Până una-alta însă, încerc să vă spun acum câte ceva din ce am văzut acolo.
Așadar...un fel de Stonehenge ni se arată dinaintea ochilor, dar nu în câmpia Salisbury, ci în satul Jgheaburi din Argeș! Priveliștea este impresionantă și greu de pus în cuvinte. Un munte ca un perete din piatră care începe jos și sfârșește în ceruri adăpostește la baza lui, într-o cămăruță, săpată în cremene, mânăstirea Corbii de Piatră. De ce "de piatră "...?!? ne dăm seama cu ușurință. Dar de ce "Corbii"? Legenda spune că aici, pe vremuri, corbii și-au săpat cu ghearele și pliscurile, firide și adăposturi în stâncă.
Negura istoriei și toponimia încifrată și nedeslușită a așezărilor ne aprind imaginația, iar locul acesta a suscitat de-a lungul vremii diverse discuții, presupuneri, cercetări, și ipoteze. Consemnările timpului îl situează mai întâi ca altar dacic de jertfe și sacrificii aduse lui Zamolxe. Cercetările făcute în zonă au ivit aici ruine ale castelului lui Vasile Corbin, tatăl lui Ioan Corvin.
Pe scurt, ne aflăm în vatra voievodală a Corvineștilor.
Este binecunoscută figura corbului în heraldica domnilor români, faptul că toți eroii civilizatori legendari, domnii întemeietori de Țări stau sub semnul negrului, al corbului care a fost preluat definitiv în blazonul Corvineștilor.
Cât despre mânăstire însă, primele mărturii privitoare la existența ei apar pe la anul 1512.
Dar ceea ce o face cu totul unică în România, este faptul că are două altare. Intrarea este joasă, trebuie să te apleci ca să poți intra, treptele de la intrare sunt săpate în piatră, toată mânăstirea este cât o chilie micuță și întunecoasă ca o cămară, cele două altare sunt identice, așezate unul lângă celălalt, pictura de pe pereți abia de se mai zărește, timpul și infiltrațiile de apă din ziduri au șters-o nemilos, la o privire mai atentă se observă niște semne ca niște hieroglife, ca o scriere necunoscută, aproape ștearsă și ea...locul este lăsat pradă uitării și indiferenței.
Ar fi de-ajuns o cât de mică zvâcnire de interes a autorităților, pentru stoparea infiltrațiilor distrugătoare, dar nepăsarea e mare. Ar putea fi reînviată viața de obște aici...răsuflarea oamenilor, credința, rugăciunile și lumina candelei ar readuce la viață zidurile reci și umede, cu frescele și semnele lor. Istoria neamului românesc, adică. Dar...cine?!?
Afară, în dreapta, e o firidă săpată în stâncă, despre care zice-se că pe vremuri îi slujea voievodului Neagoe Basarab drept divan, pentru diferite pricini pe care acesta le judeca public.
Locul are forță. Și energie. Și vibrație.
Ne pregăteam să plecăm când am observat în fața mânăstirii o cruce mare, din piatră, cu un trandafir sculptat între brațe. De unde oare acest simbol tipic rozacrucian la Corbii de Piatră...?!?...m-am întrebat, în timp ce coboram treptele înapoi, către ieșire...de unde oare...atâtea semne și scrieri necunoscute, simboluri și nedeslușite semnificații aici, în muntele ăsta imens, de sub cerul în care poți vedea tălpile Dumnezeului...
Pe marginea istoriei, casele localnicilor aflate vis á vis de imensul munte din piatră, așază prezentul mundan față în față cu trecutul nedeslușit și mistic. Drumul care desparte Corbii de Piatră de așezările umane, pare un hotar între două lumi paralele și fără amintiri.
**
La întoarcere am văzut și mânăstirea Aninoasa. Fără să exagerez, cred că are cea mai frumoasă grădină de mânăstire, din tot ce am văzut în țară. Iar dacă vă voi spune că pictura interioară este făcută de celebrul zugrav de subțire Pârvu Mutu (născut el însuși în Câmpulung), pictorul curții Cantacuzinilor, veți înțelege de ce trebuie vizitată.
A fost ziua mânăstirilor, astăzi.
Așa că, o dată ajunși în oraș, am intrat și la mânăstirea Negru Vodă.  Reconstruită de Matei Basarab pe locul unde s-a aflat reședința primilor domni ai Țării Românești, impresionează începând cu încărcătura istorică, continuând cu arhitectura specifică zonei Muscelului, și terminând cu culorile picturii interioare unde predomină ocrul, care dă o eleganță și un rafinament inegalabil. Faptul că o parte din pictură poartă semnătura lui Gheorghe Tattarescu face de prisos orice alte comentarii.
În ultima zi de ședere în orașul ăsta de care ne-am îndrăgostit, am intrat la Muzeul municipal Câmpulung, conform obiceiului de a vedea muzeul de istorie și piața fiecărui oraș vizitat. Faptul că el, muzeul, are o secție dedicată personalităților muscelene spune multe despre acest oraș mândru, încărcat de istorie, și care nu-și uită înaintașii și care-și onorează trecutul.
Și nu mi-am putut opri gândul că ne tot lăudăm prea mult și prea degeaba cu tot felul de așa-zise investiții, cu lanțuri de magazine și tot felul de chestii trendy și luxoase.
Dar nu acestea ne scriu istoria, nu acestea ne învață cine suntem și de unde venim, nu ele rămân după noi, să povestească urmașilor de unde ne tragem rădăcinile!