Florin Dochia Amantul LilitheiFlorin Dochia este un poet al dragostei, un seducător total capabil şi-şi invite iubita să-nfăptuiască miracole – „hai iubito să-nflorim caişii / ca-ntr-un dans ce-l ştiu dervişii” şi nu-şi reprimă nicio voluptate, fiindcă, pe lângă senzualitatea naturală, are şi geniul vorbelor meşteşugite, ştie să valorifice din orice femeie nimfomana latentă şi să-i ducă feminitatea la cote pe care nici măcar ea nu şi le-ar fi închipuit, chiar dacă s-ar fi visat o mică Lilith.
Are tristeţea lui Adam „la marginea unui univers indecis” şi devine liric, aproape eminescian, când scrie versuri de-o suavitate aparte: „coboară pleoapa uşoară / peste ochiul tău de miere, / somnul fără bariere / sânul tău îl înfioară / aripă-i o mângâiere / cu dezmierdul ea măsoară, / zbor din strune de vioară / lin de cântec adiere”.
Nevoia de dragoste (dependenţa), asemenea pământului arid pentru ploaie, îl determină pe Florin Dochia să scrie versuri de dragoste antologice: „Iubirea ta, mereu nevinovată, pe inima-mi cu sângele gravată / cere să înflorească, blândă, / să sature privirea mea flămândă”.


Se lasă „prins în sfinte juguri”, când „seara va veni cu grele osânde / pentru trupurile (noastre) prea flămânde”, iar el, Florin Dochia, are luciditatea de a-i spune iubitei „acum trupul tău umple totul / se răspândeşte cu sânii / pântecele / pubisul / pulpele / genunchii / gleznele/ tălpile / pleoapele / şi cu toate celelalte forme geometrice / să acopere paginile / manualului tău de călătorie / spre inima mea”.
Paradoxal, pe Florin Dochia nu mi-l imaginez decât ca pe deţinutul fericit („tu eşti o temniţă şi eu doar deţinutul”), când, lucid, constată că, fără temniţa devoratoare plină de voluptăţi, ar fi „rămas mereu nepriceputul / un rătăcit prin timpuri şi nătâng”.
De aceea, în astral, o seduce şi o determină pe Lilith să-l înşele pe ADAM (şi să nu-i mai facă acestuia copii monstruoşi) pentru ca, în cele 36 de zile (cu nopţile lor) tocmite pentru a fi petrecute împreună, să-i facă lui copii zeieşti care (în astral) să-i şoptească la ureche Euterpei stihurile sale.
Şi propune Lilithei „o seară încântătoare / fără veşminte şi prejudecăţi” şi o provoacă la întrecere „să-ncepem cursa / cu obstacole dintre două singurătăţi / vrem să fim una; suntem jumătăţi”, găsind şi rostul părţilor în întreg spre a realiza unitatea supremă „când tu eşti calea/ eu sunt călătorul”.
Este gelos şi deranjat că Adam n-a uitat-o pe Lilith, care, alungată, începe să bântuie lumea, fără istov şi fără saţietate, în căutarea poetului căruia i-a promis 36 de zile şi mai ales nopţi, iar el lucid scrie: „omul tău cel vechi încă te visează /  a fost alungat şi el din grădina sfântă / tu tot bântui lumea, mereu trează, / fără istov, niciodată înfrântă” şi se lasă bântuit de toate clipele viitoare ale celor 36 de zile cu nopţile lor zicând: „umbrele mă cheamă să îţi fiu amant / şi să îmi fac culcuş lângă fructul sfânt / de aroma lui mereu să mă încânt / până la plecarea spre orice neant”.
După nopţi devastatoare, în care repetiţiile capătă valoarea firescului, se îmbracă la lumina sorilor Lilithei, surâzând ostenit, dar fericit pentru a-şi trăi anostul lumesc şi a pregăti următoarea orgie „prin grădinile de mentă înflorită / şi busuioc de-nţărcat copiii”.
Are ştiinţa amantului genial, deoarece oferă „dezmierdul buzei SALE (mele) dinspre gleznă” , şi aude „cum îngerii-nteţesc ardoarea” şi „adâncul” iubitei îl „cuprinde / cu moliciunea lui atâta de fierbinte” aprinzându-i „sufletul şi carnea” până la dăruirea supremă, fără bariere, când ascultător renunţă la cuminţenie ca mai apoi să aibă siguranţa că „nimeni nu mi te poate vinde / vreunui levantin din scrieri sfinte”, nici măcar atunci când incandescenţa trăirilor evaporă apa lagunei dintr-o veneţie care, de atâta ardoare, îşi abandonează gondolele într-un deşert.
Senzualitatea de tip baudelairian, împletită cu ardoarea de tip shakespearian îl fac pe Florin Dochia demn de a le fi în astral profesor înaintaşilor Don Juan, de Sade şi Boccaccio.
Aşteaptă o a doua venire a furtunii perfecte, care să-i spele păcatele desăvârşite, ca să aibă ce repeta („dincolo de ziduri / inima mea aşteaptă (aşteptând) a doua venire / a furtunii perfecte”) şi ignoră „un rug gata pregătit / şi un înger cu chibritul la îndemână” , ştiind că „cea mai bună versiune a morţii (mele) / ar trebui desenată cu mierea buzelor (tale)” şi că „în pustia cărnii (tale) nu e loc / pentru o moarte de hârtie”, pe care-o evită preferând condiţia de călător rătăcit care încearcă să păstreze „în faţa ochilor viaţa”.
S-ar părea că tentanta Lilith l-a urmărit şi l-a alungat până şi din locurile „de joacă / din care a fugit timpul” şi l-a hărţuit până când „nu mai ai unde te-ascunde i-a (mi-ai) spus”, „pentru că se cere să nu fi (fiu) absent / şi se cere-nalte scări să urci (urc) ; torent / să fi (fiu), sclav, de trupul meu (tău) să fi (mă las) înfrânt”.
Înţelege şi devine cetate capitulată şi recunoaşte „tu eşti o temniţă şi eu doar deţinutul” spunându-şi „Sunt însăşi colivia care aşteaptă-n van / o pasăre de aur un corb magician”.
Putem trage concluzia că dacă a satisfăcut-o pe nesăţioasa Lilith, Florin Dochia merită împerecheat poetic cu orice femeie superbǎ a lumii, căreia să-i dăruiască versuri nemuritoare.
……..
Florin Dochia, 36 de zile cu Lilith, Bucureşti, Editura Detectiv literar, 2019