mihalcea    Spre a-şi asigura dreptul "să umble, prin orice poveste/ scrisă cu sânge/ de un gropar alcoolic", George Mihalcea "plânge (ca un copil) şi îmbunează un zeu".
    O face "rătăcit prin mâzga memoriei" cu intenţia vădită de a se curăţa într-o ploaie, care să-l scape de istoria fără iertare a unor nisipuri carnivore, spre a putea să o ia pe urmele tatălui, unde devine "ţipătul ce se înfige în ochiul stâng al altei păsări de lut". Ratează "poarta spre singurul cer/ care s-ar fi putut lăsa cunoscut" într-o "linişte mare (unde) nu mai mişcă nimic şi e frig" dar unde iubita îi "părea venită dintr-o ţară netrecută pe hărţi" şi "semăna foarte bine cu femeia care i (mi) se tot încurca printre vise", când învăţa "limba secretă a meduzelor la fel de albastre/ ca mâinile ei".
    Într-un "semn al niciundelui" visând "mări dispărute" unde "un zeu muribund" s-ar fi născut din incestul timpului cu materia, încearcă să reînvie "limba moartă a norilor inventaţi pentru marea aceea". 


    Trăieşte ca un "poet blestemat" căruia nu-i este frică de moarte "cât de glasul acelei viori aduse la mal/ de valurile opace ale neîntoarcerii", "când linia vieţii (ne) este tăiată în bucăţi/ de strigătul mut al blestemului" (pag.21-22), "că se face atât de târziu" în cuvinte iar anotimpul se sparge "în secunde", "urgisite de un preot impur" în visul "despre cum a (ai) tăiat sicomorii/ cu securea de gând interzis"(pag.35).
    Viciul suprem i se pare a fi singurătatea, sau asumarea ei, în multele-i plecări şi că numai plânsul femeilor i-au legănat presupusele întoarceri acasă, dintr-o mare "cu o singură insulă" (pag.49). 
    Asemenea lui Ahasver rătăceşte nebuneşte alunecând pe banda lui Möbius cu dorinţa lăuntrică de a se regăsi între stări şi emoţii neconsumate şi neduse până la capăt, vâslind (ca un condamnat la galere) "mereu către suduri/ de unde nu există întoarcere/ ci numai poveşti scrijelite pe tâmpla amurgului" (pag.58), în clipe "bolnave de uitare" vândute după o partidă de şah, jucată pe ţeasta unui înger gonit şi suficient de împrietenit cu JACK DANIEL'S, întru întomnarea visului (pag.74).
    Ca "păstor de cuvinte" îşi desăvârşeşte litania "în ruga ucigaşului de crini" prin pocăinţa cu care se roagă : "iar din viaţa mea Te rog mai lasă/ numai şoaptele ce-au fost cuminţi".                    În drumul "către al cincilea şi ultimul punct cardinal", prin amorţitele văzduhuri de lut, George Mihalcea stabileşte întâlnirea cu geamătul ultimei femei care îl (mai) visează, sictirind Doamna Moarte, căreia îi interzice să se mai uite peste umărul său, atunci când scrie (pag.84) fiindcă el este ocupat să asculte "tobele nefiirii"  din insula sa (pag.88) unde pe afişul imaginar scrie "zilnica mea moarte" de "cuţitul vremii (-mi) ce-mi putrezeşte-n os" otrăvit de "sânge de sfinţi renegaţi" (pag.96).          
Îşi fugăreşte visele prin "pădurile cuvintelor neinventate" (pag.98) murmurând :
"Cântecul trist al ninsorilor negre"
   "înfipţi ca nişte căngi în trupul meu
     anii trecuţi îmi par tot mai puţini
    în faţǎ mă aşteaptă Dumnezeu
    din spate mă pândesc deloc senini
    trei îngeri trişti care m-au blestemat
    să pendulez între mirări şi vis
    prin mari păduri în care am fugit
    de umbra ultimului cerb ucis
    şi iarăşi văluresc negre ninsori
    stârnind cenuşa de sub fruntea mea
    în timp ce ochii blândelor femei
    ce m-au iubit se-ascund după o stea
    mai rece decât ochiul de cocor
    ademenit spre Nord de-un nor ciudat
    dintr-un văzduh de lut ameţitor
    unde doar prăbuşirea ni s-a dat"   ( pag.101)     

Şi de câte ori o face "cuvintele încep să ia foc/ pe cerul gurii sale (mele) de pustnic/ al nesfârşitelor plecări/ către vămile iernii" (pag.103).
    Desenează abstract în răspântii păzite de Hecate, care-i şopteşte că o Moiră (Clatho, Lachesis şi Atropes) i-a predestinat să afle târziu unde-i "acea vară în care a (am) umblat/ printre sânii de regină neunsă/ călărind un lycorn deşelat". (pag.105).
    Apoi începe să colinde ca nimeni altcineva norii. Şi o face genial.
        " galerian încremenit în timp
  îmi port ca pe-o cocoaşă anii-n spate
 
          şi-s pe vecie sclavul unor mări
  pe care nimeni nu le mai străbate
 
          ce de mirări şi câte dedulciri
  la trupuri de femei încercănate
 
          am risipit muşcând din fruct oprit
  căci toate visele mi-au fost mănate
 
          cu pulberea plecărilor în van
  înspre tărâmuri nedesferecate

          de gerul nopţilor fără sfârşit
  în care îmi jucam pe dezbrăcate

          la zaruri calpe vâslele de jad
  cu fata cea din flori a lui Hecate
 
          şi niciodată nu am câştigat
`      decât îmbrăţişări pe apucate
 
          astăzi în jurul meu văd numai stâlpi
  de care-s spânzuraţi madreporarii
 
          pe care i-am furat dintr-un ocean
  departe-n Sud unde trăiesc şi rarii
 
          cocori de ceaţă inventaţi de-un zeu
  al nefiirii mele ca oglindă
          a norilor goniţi de Alizeu
  spre tâmpla mea în stranie colindă "   (pag.109-110).
    Aleargă neînceputul şi nesfârşitul pe o bandă Möbius şi niciodată nu ajunge la capăt (fiindcă vorba lui Teodor Pîcă "orice sfârşit vesteşte-un început") unde ar urma să-şi recupereze îngerul palid şi pribeag pe care l-a vândut ca sclav într-un târg din Atlantis.
    Începe să simtă cum lancea "înfiptă-n piept" îi "înfloreşte-ntre coaste/ ca un fel de moştenire neaşteptată din partea strămoşilor migratori/ către al cincilea şi ultimul/ punct cardinal" unde "şi zbor întins printr-un văzduh de lut/ şi ţipătul îi (îmi) este mai năpraznic/ decât această mare de-mprumut/ unde nici vântul nu mai are paznic".
    Nu mai vede "Poeţii şi mările scufundate", fiindcă "Întoarcerea la Tomis" "nu mai este posibilă/ decât în dimensiunea uitată/ pe unde hălăduiesc copiii din flori/ ai şarpelui Glykon" (pag.129), care se străduiesc să înveţe "Geometria neeuclidiană a viselor" (pag.133) rebegiţi de "Suflarea rece-a veacului turbat" (pag.149).
După atâta anatomie poetică a spaimei, nu ne rămâne decât să consemnăm apoteoza unui mare poet, care după atâta strădanie şi-a câştigat dreptul la universalitate.
    Să-i mulţumim.