Ica Salisteanu               Motto :
                                “ Sunt risipit în clipele hoinare
   Și viaţa-mi s-o dezleg să pot
   Cȃmpia-aṣ lua-o în spinare
   Și cu ţărȃna-aṣ fi un tot “
                              Tudor  Amza
    

Ḯntr-o lume năucă în care tot ce-i tradiţional devine aproape delict, Tudor Amza se încăpăţȃnează cu voce hotărȃtă să aducă în planul sensibilităţii creatoare, adevărate litanii în altarul cȃmpiei, unde preotul îmbracă ṣi roba avocatului pentru a spori elocinţa pledoariilor pentru : brazdă, spic, cȃmpie, curcubeu, salcȃmi ṣi Borcea cu sălciile care-ṣi lasă lacrimile spre a spori o Dunăre, din care cele ṣapte fete înecate agaţă în cȃrligele undiţelor peṣti pentru flăcăii merituoṣi.


Și toate acestea dintr-o dragoste fără egal pentru spicul (purtător al “mirabilei seminţe”) prin care Dumnezeu vorbeṣte cȃmpiei (“cel de sus cȃmpiei doar prin spic vorbeṣte”) care-i este streaṣină ṣi popas ocrotitor (pȃnă cȃnd lucrurile în legea firii de succedare între naṣtere ṣi viaţă)  mai ales pentru bobul de grȃu în drumul lui către pȃinea cea de toate zilele (“Din pămȃnt răsari ṣi-n pămȃnt te-aṣez pȃine de iubire”).
Se simte înfrăţit cu ţărȃna cȃmpiei pe care ṣi-ar dori-o ca parte a tălpilor sale ( “ că pe-ncălţări ţărȃna mai rămȃne / aṣa cum gust la vin îi dă pelinul / ṣi tȃlhărit de clipele hoinare / întreaga viaţă de-o pot descifra, cȃmpia aṣ lua-o în spinare / ṣi frate cu ţărȃna m-aṣ făcea”).
Cȃnd “ spicele cu vȃnt se cunună-n lanuri / liturghia-n pomi naṣte bucurii “, el poetul este dirijor pentru “soboare de greieri” pe sub ferestrele fecioarelor “sărutȃnd amurgul” în “visări de mireasă”.
Ḯn Tudor Amza, poetul nedespărţit definitiv de copilărie, sălăṣuieṣte un nostalgic incurabil “înfrăţit cu spicul de grȃu într-un altar / ca piatra de hotar” unde emoţia reîntȃlnirii s-a înfrăţit cu freamătul spicelor de grȃu ṣi “florile salcȃmilor ”.
Asta îl face să se întoarcă de cȃte ori are ocazia în locul natal, unde-ṣi rememorează copilăria, acolo lȃngă prispă unde “copilăria cu visele la masa”, îl îndeamnă pe el “bărbatul întors din bătrȃneţe” să-ṣi înţeleagă rostul ṣi locul în eternitatea care se naṣte numai la sat, de-l face să-ṣi simtă “picioarele înfipte ferm / în ţipătul copacilor în floare” ṣi semeţ să-i spună iubitei : “Iar tu, iubito, dacă vrei / să dai uitării vechi dureri, / să-ţi faci adȃnc în ochii mei / un aṣternut din flori de meri”, atunci cȃnd “desculţă, de-ai să vii de la oraṣ, / prin iarbă mă aṣtern să-ţi fiu covor” pentru “păcatele noastre întoarse din rai”.
Nu-ṣi uită nici prezentul pe care-l trăieṣte aproape cu dramatism fiindcă este puternic preocupat de tema majoră a momentului ṣtiind că “ stăm zăvorȃţi cu gȃndul sfȃṣiat / de ameninţări că virusul ucide” ṣi că drama indusă ne obligă la decizii nefireṣti cȃnd “cu spaima-n ochi acuma vom alege, / ori mergem mai departe pe drumul crucii sfȃnt / ṣi respectăm natura cu propria ei lege, / ori năvălim cu toţii sub brazdă de pămȃnt”.
Pentru patosul cu care-ṣi elogiază satul natal, cred că nu greṣim dacă-l desemnăm, în faţa lumii literare, ambasadorul cȃmpiei ṣi al spicului de grȃu, fiindcă nimeni n-a fost atȃt de explicit ca el cȃnd a zis :
    “ Cine are puterea, desculţ să revină
       Acolo de unde-a plecat.
       Se îmbracă de jos pȃnă sus în lumină,
       Chiar dacă noaptea peste el s-a lăsat.”