Ica Salisteanu      Poetul Ștefan Doroftei Doimăneanu are modestia ṣi smerenia înăscute deṣi evoluţia sa de la copilul încălţat cu galoṣi de nisip pȃnă la poetul - bărbat de astăzi, ( a suportat experienţe terifiante ) i-ar da dreptul să aibă în faţa oricăror judecăţi ( inclusiv a celei de apoi ) exactitatea depoziţiei despre momentul trăit drept pentru care Dumnezeu (uimit de atȃta naturaleţe a fărădelegii), îi acordă mai mereu achitări ṣi amȃnări spre marea revoltă a Sfȃntului Petru ṣi a îngerilor.
    Stăpȃneṣte cu iscusinţă arta prozodiei dar asta nu-l împiedică să-ṣi ceară iertare pentru o vină imaginară :
    “ Mă iartă Doamne că sluţesc cuvȃntul
       Cȃnd sunt convins că scriu o poezie
       Mă ia aṣa în palme aspre vȃntul
       Și-mi pierd din har în toamna mea tȃrzie.


       ………………………………………………………………
       Și-mi pune Doamne picături de rouă
       Pe rana vorbei prinsă-n colb de urlet,
       Mai roagă cerul cu iubiri să plouă
       Ca pana mea să scrie iar cu suflet. ”
    Este un supravieţuitor fiindcă vrea să fie “ greu de ucis “ ( “Nu accept să mă ucidă / orice cutră mincinoasă” ) ṣtiind că-n astral nemurirea îi este asigurată ( “Marea mea nemurire / mă aṣteaptă printre valuri / cu dureri, nefericire / să le sfarme-n dig ṣi-n maluri” ) de marele talent ṣi litoralul natal împreună cu marea (chiar dacă-i neagră) care-l spală de toate păcatele, (cele cu voie ṣi cele fără de voie) asumȃndu-ṣi (conṣtient) un destin răbdător aproape stoic ( “Sunt un atom în drum spre nefiinţă,/ Pe verbe-mi pun silabe înstelate, / Păṣesc cu harul liric prin credinţă / Și-mi găzduiesc poemele-n palate.” )
    Iubirea ṣi-o cȃntă neobosit în nopţile cărora parcă le interzice trecerea spre dimineţi fiindcă durează prea puţin, ( “Tȃrziu, pe zările din răsărituri  / Ne încărcăm cu soare în cuvȃnt / Și printre nori zburăm  spre infinituri / Ḯmbrăţiṣaţi ṣi fără de veṣmȃnt” ) ṣi obligat, parcă, de marea sensibilitate să se explice :
      “Mai scriu ṣi cu lacrimi din sufletu-mi trist
        Rănit prin războaie cu boli strȃnse-n viaţă,
        Am fost doar o voce, rămȃn prim solist
        Sfinţind harul sacru, prin vers cu postfaţă.”
    Ne convinge că ṣi tristihul îi prieṣte (nu-l duce la exactitatea haiku-ului), mai ales cȃnd încearcă să-i dea înţelesuri de pretenţie filosofică. ( “Valuri se-aprind cu stropi de vis din paradis, / Noaptea pierind  / într-un abis, din interzis.” )
    Se răzvrăteṣte împotriva doamnei de doliu permanent,
        “De aripa morţii se-agaţă surȃsuri
          Fantoma cea neagră trudeṣte-n neṣtire
         Coseṣte la trupuri urmate de plȃnsuri
         Cu zȃmbetu-i ciumă crescut în murire.
         …………………………………………………………..
         Urȃtă e noaptea, urȃtă e moartea
         Cȃnd giulgiul îmbracă mireasă sau mire,
          Urȃt este raiul, chiar ṣi zeitatea
          Ce-i cheamă degrabă la cer, fără ṣtire.”
punȃndu-ṣi simpla ṣi atotcuprinzătoarea întrebare “De ce…”
    El, răzvrătitul, nonconformistul de la tinereţe, a devenit pocăitul, smeritul care aṣteaptă tot de la Dumnezeu izbăvirea (mȃntuirea) :
         “Priveṣte-mă Doamne prin vȃrful săgeţii,
          Și dă-mi alinarea în lumea divină.
           ………………………………………………………..
          Deschide-mi speranţa, închide-mi blestemul
          Și pune-mi o floare pe drumul de munte,
          Pe nori să-mi fac patul, să rup tot consemnul
          Ca plin de căinţă să trec peste punte.”
    Și totuṣi, histrionul total care este, (amestec de Don Quijote, Mercutio ṣi uneori, din invidie ṣi de Sancho Panza) nu-ṣi reprimă nicio voluptate iar extazul ṣi-l trăieṣte alegȃndu-ṣi punct de observaţie ṣi trăire  malul mării de unde ne spune :
        “Chitara mă frȃnge, cu ṣoapte divine
          Mă poartă prin visuri ṣi-mi stinge aleanul,
          Te rog zee scumpă, rămȃi doar în mine
          Cu marea, chitara, orchestra, pianul.”
         sau
         “Pe fruntea-mi strivită de stele beţive
           Aud vocea mării în pahare oftȃnd,
           Prin sȃnge-mi înoată tristeţi cognitive,
          Atomi de iubire printre ploape săltȃnd”.
    La Ștefan Doroftei Doimăneanu, după atȃtea avataruri trăite, nici gȃndul “nu mai vrea să ţipe” ṣi atunci alege lumea pe care-o poate controla, lumea poeziei de esenţă tare, lucru pe care-l împlineṣte în cinci volume consistente de poezie: Balada colţului de rai, Freamătul anotimpurilor, Simfonia iubirii, Simfonia tristeţii ṣi Simfonia fantastică. După Balada colţului de rai ṣi Freamătul anotimpurilor îṣi face trecerea de la trubadur la melomanul muzicii simfonice, nu atȃt de dragul lui Hector Berlioz cel care are îndrăzneala de a alătura în Simfonia fantastică (drumul către eṣafod) instrumentelor tipice orchestrei simfonice ṣi clopotul cel vestitor, atȃt de naṣtere, de liturghie, de chemare la utrenie, la vecernie, de moarte, de alertă ṣi de mesaj mistic ṣi magic către eternitate, ci fiindcă gustul estetic intră într-un registru intelectual potrivit cu poezia minunată pe care o scrie.
    Prin alegerea titlului nu vreau să mă substitui lui Boris Polevoi, dar referirile mele vis-à-vis de Ștefan Doroftei Doimăneanu (nu pot evita sintagma “povestea unui om adevărat”) pot fi catalogate numai ca fiind cliṣee dintr-o poveste despre “un om adevărat”.