culceaM-am născut într-un sat de câmpie, dintr-o mamă veşnic cu boala în oase, cu ochii tulburi de griji şi de dor, precum ceața groasă a unei dimineți de toamnă târzie, cu pielea mâinilor uscată de vânt, mirosind, însă,  a fân proaspăt cosit... şi un tată trist de amintiri, dar cumsecade, cu palma cât o labă de urs, de ne era frică nouă, copiilor, când o priveam pe furiş, hipnotizați, ducând la gură lingura mare, de lemn, aleasă aşa numai pentru el... fiindcă , zicea mama: „Tata munceşte mult şi trebuie să mănânce mult. Nu ca voi, vă codiți mereu când e vorba de treabă, luați repede cartea în mână şi vă apucați de învățat, că mi-ați aflat slăbiciunea... dar-ar norocu’ în voi, să dea!”
Dar noi aveam, bineînțeles, impresia că muncim din greu pentru vârsta aceea... Munca ne era împărțită fiecăruia, încă de cu seară: „tu faci aia, tu faci aia!” – cu spiritul unui şef de echipă... Dar toți copiii din sat lucrau la fel şi, chiar dacă mai mormăiam puțin în bărbie, ne plăceau sudoarea sărată ce ni se prelingea pe tâmple şi obraji, soarele arzător săgetându-ne ziua întreagă cu flăcări, flăcări ce nu ieşeau din noi decât seara, târziu, când ne furişam, cu chicoteli înfundate, pe lângă patul mamei, afară pe prispă, unde era mai răcoare. Ea ne simțea mereu, de parcă ar fi stat ca un câine, la pândă şi striga la noi, cu glasul parcă amplificat de liniştea nopții: „Nu vă mai frichiniți atât, pezevenghilor! Lăsați omu’ să doarmă! Găsiți-vă locu’ odată şi bunginiți-vă, că mâine vă sculați de dimineață, să mergeți la şcoală!”


  Ne plăceau umbra încăpătoare a pădurii, iarba cu mirosul crud şi atât de fermecător, încât ți-ar fi închis pleoapele imediat ce ai fi lăsat capul să o atingă... Peste ea întindeam ştergare aspre, de multe ori așteptând ora amiezei, nu pentru că ne-ar fi fost foame cu adevărat, ci mai mult să lenevim în umbra aceea curată, să discutăm plini de importanță, simțindu-ne limpezi, cu ideile țâșnind precum spinările păstrăvilor printr-o apă de munte, precum sclipirea unei lame de cuțit răsucit în soare.
  Ne plăceau oamenii câmpului, poveştile lor fabuloase, chiar dacă nu puteam înțelege de ce ne îndemnau întruna: „Învățați carte, copii, că e păcat de condițiile astea dă acu’! Noi nu le-am avut şi ne-am chinuit mult...”  Se simțeau atât de bine în imensitatea naturii şi nu își spălau decât înainte de masă şi seara mâinile murdare de pământ, ținându-le cu mândrie la vedere, ca pe o marfă pe tarabă, ca pe propriul lor suflet şi parcă umbrele acelea pământii nu erau mâini, ci însăşi personalitatea lor.
Atunci, noi, noi de ce trebuia să mai mergem la şcoală, dacă alături de simplitatea lor ne simțeam atât de puternici şi necesari? Atunci nu înțelegeam ceea ce aveam să înțelegem mult mai târziu şi mă încerca neclintita bănuială că doar râdeau de noi, când ne băteau uşor pe umăr  şi ne sfătuiau:  „Dacă nu îți place cartea, de ce nu te faci milițian, bă! L-ai văzut pă şefu de Post cum se plimbă țanțoş pă drum şi se crede singuru’ intelectual din adunătura asta dă oameni! Şi poate că aşa o fi, mai ştii?... că el are dreptate mereu, nu noi!”
Tata vorbea ca şi ei: puțin, rar şi răspicat, parcă să fie sigur că va fi înțeles. Nu arunca niciodată cuvintele aiurea, aştepta doar, când ceilalți discutau, iar atunci când deschidea gura ştiai că va spune ceva important, bine cântărit şi rumegat.
Doar când se mai cherchelea puțin... şi asta se întâmpla de obicei duminica, pentru că în celelalte zile nici nu ar fi avut cum, fiindcă se întorcea de la treburi târziu, moțăia obosit pe un scaun, tresărea speriat şi făcea pe grozavul când cineva trecea neaşteptat prin fața lui... devenea vorbăreț şi senin, bălăcindu-se într-un optimism debordant, ne lua pe genunchi, ne privea adânc în ochi şi ne vorbea egal, liniştit, ca şi cum în toată viața lui de până atunci nu ar fi învățat decât acele cuvinte: „Voi sunteți copiii mei... pentru voi muncesc şi mă zbat.”  Iar nouă, nu ştiu de ce, ne era bine şi cald, era atunci o adevărată sărbătoare. Uimirea şi plăcerea culminau apoi, când ne plimba, pe fiecare la rând, cu bicicleta, până la pădure şi înapoi. Cât de important priveam de pe cadrul bicicletei fixându-ne prietenii cu superioritate, cum ai fixa un gol! Eram, desigur, tare grăbiți în contemplarea noastră şi nu aveam timp pentru fleacuri.
   Şi, tot când prindea puțin curaj, după o duşcă de țuică, ne şoptea în taină, având încă în el o teamă sau poate nevoind să ne facă părtaşi la durere, cum fusese judecat, printr-un simulacru de proces şi condamnat de regimul comunist la 20 ani închisoare, confiscarea totală a averii şi decăderea din toate drepturile sociale, pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”, doar pentru că participase o dată la o şedință a legionarilor... cum avea program de interogatorii şi bătaie zi de zi; apoi cum a reuşit să subziste în cele mai groaznice detenții politice: Jilava, Aiud, Simeria, Poarta Albă, în celule pe sub care curgea apă sau, dacă nu curgea, era aruncată cu găleata de un gardian mai amabil; cum a conviețuit în acele celule de exterminare cu oameni iluştri, de cultură şi comunicau cu vecinii prin bătăile morse în perete; cum învățau unii de la alții istorie, geografie, economie, religie şi toate celelalte ştiințe; cum îşi scriau operele în gând, pentru că nu aveau voie cu hârtie şi creion; cum îşi coseau hainele cu ace făcute din oase de peşte, dormeau şi mâncau lângă closetul apropiat de respirația lor; cum trăiau de la o zi la alta, doar prin puterea şi sprijinul unui înalt Dumnezeu... cum au murit şi au înviat de mii de ori, cum nu ştiau ce trăiesc sau trăiau doar în universul lor inventat şi încătuşat în ei înşişi, ca o singură salvare posibilă...
Ne povestea plângându-ne şi plângându-și clipele, zilele şi anii, plângând nedreptatea şi minciuna, ura şi mila...
Iar eu tot nu înțelegeam, încă nu înțelegeam...
De fapt, cred că majoritatea, ori nu înțelegea mare lucru, ori înțelegea altceva, ca şi când ar fi privit un ecran luminos pe care se proiectează un film mut, în care personajele îşi mişcă doar buzele, ilizibil şi nu işi dădea seama ce se întâmplă, decât după mişcările lor.
Eu continuam să trăiesc în acea inocență a simțurilor, alături de frații şi surorile mai mari, pe care nici măcar nu eram sigur dacă îi iubesc sau cât îi iubesc... Îmi amintesc doar că, atunci când unul din ei a venit din armată şi ne-a povestit cum scăpase ca prin minune dintr-un accident de camion, am simțit acea iubire necondiționată, brută şi încercam acest sentiment ori de câte ori mi se plimba prin fața ochilor acea întâmplare.
   Viața în sat continua liniştită, nimic deosebit nu părea să se întâmple...  Oamenii se sculau cu noaptea în cap, plecau pe ogor şi câțiva pe la fabrici, se întorceau seara, mâncau o bucată de şuncă sau brânză cu ceapă, beau un rachiu, apoi se culcau sau făceau dragoste pe furiş, de teama copiilor...
Primarul dezbătea probleme vitale: „construirea unui nou grup social, care să satisfacă nevoile oamenilor muncii, unui dispensar comunal şi unui cămin cultural, (cel vechi fiind transformat în sediul Educației Politico-ideologice);  Iar cei care aveau probleme de rezolvat aşteptau ore în şir pe băncile din fața primăriei, mereu el trebuind să apară dintr-o clipă în alta... şi când în sfârșit apărea, îl salutau descoperindu-se ceremonios, dar după câteva minute observau cu mirare că nu mai era acolo secretara, aşa că timpul se scurgea extrem de greu așteptând şi ajungeau la concluzia că era neapărat necesar să îşi rezerve dinainte o zi sau două în care să nu facă altceva, decât să aştepte şi iar să aştepte, dacă aveau de gând să ducă la bun sfârșit ceea ce îi frământa. Mai interveneau apoi capriciile vremii, care influențau capriciile oamenilor... şi astfel o promisiune făcută înte-o zi cu soare rămânea suspendată într-un „vino mâine, astăzi am altele pe cap!”, dacă prindeau ghinionul unei alte zile, ploioasă şi mohorâtă, în care nimeni părea să nu aibă chef de nimic... Şi mai exista, în sfârșit, buna dispoziție a omului sătul. Aflaseră, se pare, țăranii, că după ce mănânci, devii mai bun, mai înțelegător, de pândeau în spatele uşilor momentul când cei dinăuntru îşi terminau prânzul şi țiuiau satisfăcuți trăgându-și cu limba resturile de printre dinți. Dar câți se puteau lăuda că ştiu să-şi cântărească precis aceste subterfugii căpătate după o lungă experiență de viață şi aşteptare? Pentru că, în fond, toată viața lor nu era decât o lungă aşteptare nedefinită... poate o aşteptare a unei zile de mâine mai bună decât cea care trecuse sau poate aşteptarea fierbinte ca propriii lor copii să ajungă mari, la locul lor, cu o situație limpede, împingandu-i mereu de la spate, pentru a se putea considera, în cele din urmă, ei înşişi mulțumiți, exclamând uşurați: „Acum pot să mor liniştit!”...
   Dar şi acest lucru, ca şi toate celelalte, aveam să le înțeleg tot mult mai târziu, când, întors în sat, am coborât din tren şi mi-au vâjâit atât de clar în urechi acele cuvinte simple: „Învățați carte, copii, că e păcat de condițiile astea de acu’! Noi nu le-am avut şi a fost rău...”  Tot atunci am avut pentru întâia oară sentimentul precis că frumusețea şi mirosul plaiurilor natale îmi pătrund prin toți porii, că îmi iubesc țărâna unde m-am născut, oricum ar fi şi orice s-ar întâmpla cu mine sau cu toți ceilalți.