d bDedicată bărbaților din viața mea. Celor care m-au iubit....celor care nu m-au iubit.....în egală măsură le sunt datoare. Datorită lor sunt femeia de astăzi.

'Iubitul meu, îți scriu pentru prima și ultima dată. Este un ultim....rămas bun. Ai fost prizonier prea mult timp în sufletul meu și am obosit. Ai stors din mine și ultima picătură de viață. Am vrut, să te păstrez doar pentru mine. Îmi era frică, să nu te pierd, să nu mă pierd în abisul neputinței. Îți vedeam zâmbetul, îți auzeam glasul, îți simțeam mirosul, te simțeam aievea. Curgeai prin venele mele și mă stingeam fără să îmi dau seama. Anotimpurile treceau peste mine iar eu mă prefacusem într-un sloi imens de gheață. Mă scăldăm în abisul tristețîi. Cum este viața asta! Nu mi-a spus nimeni cum va fi. M-au aruncat în vâltoarea ei cu mâinile goale. De unde am început și unde am ajuns. Am început cu ține și am ajuns într-o lume goală și fără sens. Nu îmi mai găseam locul. Nu mai știam, să trăiesc fără ține. Îți era sete de iubit iar eu am fost izvorul tău. Te-ai adăpat cu lăcomie și m-ai secat fără să îți pese. Te-ai regăsit iar eu m-am pierdut. Mă rătăcisem printre meandrele viețîi și nu mai găseam calea. Ai fost Dumnezeu pentru mine și ai fost Iad.

Privesc pe geam cum plouă și parcă te văd aievea în fiecare picătură de ploaie. Întind mâna și vreau, să te prind dar îmi scapi printre degete. Este parcă un blestem de a nu fi vreodată împreună în această viață. Nu mai știu cine sunt! Dorul de tine mă sfâșie parcă de veacuri și mă dor toate. Cel mai mult mă doare iubirea pentru ține.
Îmi răscoleste amintirea. Țîn minte totul, am închis în mine clipele și le retrăiesc la nesfârșit. Timpul va trece, în stilul său stoic, nedând doi bani pe emoțiile umane. Totul e nou și-n același fel vechi de când lumea.
Am aruncat cuvintele pe foaia albă de hârtie și simt că savârsesc o mare nedrepatate purității ei dar trebuie, să iți spun....adio . Am făcut bucăți lanțul cu care m-ai ținut legată. Te închid pe vecie într-un colț de neant și arunc cheia pentru a nu mai fi găsită vreodată de nimeni!"
Amelia s-a ridicat de la masă și a privit îndelung bucata de hârtie. A luat-o parcă cu frică în mâna și a strâns-o cu putere în pumn. Era miezul nopțîi. S-a îndreptat spre fereastră și-a lipit buzele de geamul umed și rece. Amintirile au dat năvală și lacrimi fierbinți, îi brăzdau obrajii. Își amintea de o zi de 17 iulie, în urmă cu vreo patru ani. Vremea călduroasă, o scosese afară din casă. S-a îndreptat spre parc în căutarea unei brize mai răcoroase. Pașîi au purtat-o inexplicabil spre lac. A privit spre una din băncuțe și timpul s-a spart în mii de bucăți ce îi sfasiau pielea încinsă de un dor neștiut. Senzațîi pe care nu le cunoștea, au cutremurat-o și simțea cum fiecare celulă din corp se chinuia, să respire. Mergea încet deși avea impresia că picioarele îi sunt înțepenite. Își lipise privirea de bărbatul ce stătea într-un colț pe banca, privind cu îndârjire în telefonul ce părea că este toată lumea lui. Era gârbovit nu de ani ci de toate poverile lumii care își găsiseră ascunziș pe umerii lui fragili. Amelia a icnit. Simțea durerea lui și ar fi vrut, să i-o ridice, să fie ea cea care o poartă. Ea putea, să ducă, el nu. Bărbatul a văzut-o cu coada ochiului dar a rămas nemișcat, fiindu-i frică să mai respire. Știa că femeia aceea frumoasă ca un înger, este salvarea lui și îi era teamă să nu o sperie. Avea nevoie, să îl scoată din ghearele neființei care îi putrezise sufletul. Emana căldură iar el devenise un sloi de gheață uitat undeva printre cotloanele lumii. O aștepta să îi rupä chingile neputinței şi să îl scoată din întuneric. S-a așezat pe bancă dezbrăcată de sentimente cu toate emoțiile puse în palma pe care i-a întins-o firesc, fără teamă. El i-a prins mâna cu lăcomia celui însetat și a tras-o în împărăția lui pustie și rece. Îi picura încet viață iar el se topea încet, cuprins de căldura ei și sorbea cu nesaț din cupa nemuririi. Îl privea neputincioasă, fără putere deși știa că în curând ea va fi cea care se va cutremura sub imensitatea de nepătruns a deznădejdii și a morțîi sufletului dar nu auzea decât cuvintele lui ce îi scriau cu litere de foc pe inima ce pulsa nebunește:
- Din seara asta nu vreau, să mai dorm fără ține!
Și...nu a mai dormit fără ea....două luni. Au fost două luni de iubire, cum nu mai fusese vreodată, intensă cât pentru două vieți. Într-o zi nefastă de august, el a părăsit-o iar lumea ei s-a prăbușit. Își pierduse identitatea, pofta de viață. Avea coșmaruri și nu mai putea dormi noaptea. Visa la fel în fiecare noapte și totuși altfel. Ea și El în vieți diferite. De fiecare dată pe malul aceluiași lac și același dialog.
-Ce vrei de la mine? - întreba el.
Ea plângea :
- Am obosit! Vreau să dorm și să nu mă mai trezesc niciodată! Nu vreau decât să fiu cu ține pentru veșnicie! Ce vrei tu de la mine?
- Știi prea bine, ce vreau!
Știa! Era ceva ce El își dorea mai mult decât iubirea ei.Ceva ce ea nu îi putea oferi. Se despărțeau de fiecare dată pentru a se reîntâlni în viața următoare.
S-a întors și a aruncat bucata de hârtie mototlita la coșul de gunoi, acolo unde îi era locul. Și-a lipit din nou fața de geam, privind întunericul ce ar fi vrut, să o absoarbă. S-a lăsat în mrejele amintirilor. De data asta, a zâmbit.
Se scurseseră patru ani lungi. Cauta drumul sprea ea, cea care fusese înainte de El. Într-una din zile, se îndrepta de la serviciu spre casă. Viață ei era monotonă și invariabila. La ora 17.09, se urca în metrou. De regulă, nu dădea vreo importantă fetelor umane dar în acea zi, a fost puțîn altfel. La una din stațîi, s-a urcat un bărbat înalt, brunet și cu cei mai frumoși ochi căprui pe care îi văzuse vreodată. I se părea că îl cunoaște de undeva. Necumoscutul, a privit-o intens dar ea a întors rapid privirea. Nu a dat importantă incidentului până a doua zi dimineatat când a deschis pagina de facebook și un mesaj i-a explodat în față :' Te pup, femeie, frumoasă!' A înghețat și era gata, să scape telefonul din mâna. Era necunoscutul din metrou. Fără să stea pe gânduri, a șters nu numai mesajul, l-a șters din lista de prieteni. O frica inexplicabila, ii zguduia fiinta amortita. Dar, se întâlneau în fiecare zi, în același tren, în același vagon, la aceeași ușa și coborau la aceeași stație corespondentă. Zilele treceau, iar în una din zile, bărbatul s-a așezat în spatele ei în timp ce așteptau ca ușile, să se deschidă la sosirea în stație. Amelia, s-a uitat în geam unde a întâlnit privirea lui. Frica inexplicabila si-a facut din nou aparitia si a întors privirea. A țâșnit pe ușa, imediat ce aceasta s-a deschis. O vreme, s-au ocolit. Se urcau în vagoane diferite dar știau că sunt acolo., Viata ei stearsa, si-a urmat cursul pana cand bărbatul a dispărut. I-a simtit lipsa dar s-a gândit că a pierdut trenul. Numai ca, nici in ziua următoare nu a fost acolo. A intrat în panică. Era neliniștită și se întreba ...ce naiba, însemnau emoțiile care o răscoleau. Coșmarurile cu El au încetat. Gandurile ei erau ocupate acum de altcineva. Ar fi putut ca viața să fie mai simplă. Chiar era, numai că asteptarile ei imposibile, o complica.
Credea că nu îl va mai vedea vreodată pe necunoscutul cu ochii de chihlimbar dar soarta, a vrut altceva. A aparut intr-o buna zi, in același vagon, aceeași ușa. Trenul, se apropia de stație iar el s-a așezat în spatele ei. A privit-o in geam iar ea, a zâmbit. Ușile, s-au deschis și au pășit amândoi într-o altfel de lume. Hotarata, sa nu mai lase soarta, sa ii fure nimic, l-a prins de mâna și l-a oprit:' Te pup, bărbat frumos!" Puhoiul de lume, se lovea de ei dar nu le pasa.
Amelia, s-a scuturat de amintiri și s-a îndreptat spre pat. Destinul îi oferise o altă sansă. Bărbatul din metrou, ce dormea liniștit. Îl iubea cu toată ființa ei, altfel decât îl iubea pe El. S-a cuibărit la pieptul lui iar el i-a sărutat tâmpla, stragand-o în brațe.
Simțea că reușise să însele destinul. Sau, poate că, destinul o înșelase pe ea.....undeva, intr-o primavara eterna!