dd 280Însetată după apele cele mai adânci ale vieții, inima parcă se rupe de atâta întristare…
Ea, care mai știe încă să vorbească-n locul meu. Care știe că nimic nu-i statornic în viață, nici măcar fericirea. Și iat-o că astăzi, îmi fură din zâmbet și-mi torturează sufletul că-mi vine să-i strig: „Oprește-te, inimă, că mă doare!” Dar ea, se pare că nu mă aude și nici nu mă înțelege… de parcă-n mine ar fi două lumi. Și continuă să-ntindă în mine coarda insuportabilului, făcându-mă să cred că și clipa mă dă afară din mine.


Și încep să privesc lumea cu ochi de piatră și cu sufletul chircit de spaimă… pășind parcă afară din timp. Și degeaba încerc să mă înving, când ea nu mă mai vrea… și mușcă din mine ca un câine flămând, vrând parcă și soarele de pe retină să mi-l ia…
Și nu-mi lasă decât o fereastră și aceea oarbă, prin care însă sper să aprind toate stelele deodată și să mă satur de apa veșnic vie și de lumina ce nu apune niciodată.