Elisabeta ScurtuSpre dimineață, ceața care învelise pădurea ca o pătură s-a risipit. Miki a lătrat toată noaptea, iar Toma, cuprins de paranoia, a pândit pe la geamuri crezând că Doru și ai lui căutau răzbunare. Începea să priceapă că atunci când e vorba de a face rău cuiva, imaginația umană poate fi surprinzătoare și o sursă de inspirație chiar și pentru diavol. Pe la cinci l-a luat un somn adânc, dar gândurile și frica îi dădeau târcoale ca o nenorocire și nu-l lăsau să apropie geană de geană. Capul îi era greu, plin cu apă, care făcea să-l scape când într-o parte, când în alta, silindu-l să-l sprijinească între palme. Se gândea dacă nu cumva așa va fi viața lui de acum înainte, cu nopți întregi de veghe, ațipind pe furiș, ținând tot timpul toporul și câteva cuțite lângă el. Poate era cazul să-și cumpere un pistol. Deși avea oroare de arme și de violență, și condamnase întotdeauna SUA din cauza armelor, realiza că se înșelase într-o anumită măsură. Violențele se întâmplă cu sau fără puști, pentru că ține de firea umană și de gradul de civilizație. Și nu, civilizația nu va ajunge niciodată atât de înaintată și de progresivă încât să rezolve această problemă, întotdeauna oamenii vor folosi ce vor avea la îndemână pentru a se hăcui unii pe alții. E firea umană, gena lui Cain.


    Abia pe la șapte, după ce primele raze ale soarelui au răzbătut prin crengile dese ale nucilor din spatele casei, Toma a îndrăznit să iasă afară. Miki începuse din nou să latre ca o posedată spre acea parte a grădinii, unde stăpânul visa să înlocuiască vechea livadă cu arbuști noi. Și-a tras cizmele de cauciuc în picioare, s-a înarmat cu un topor și cu o bâtă, gata de respingerea dușmanului. Roua care încărca iarba îi spăla cizmele murdare, pe care le înglodise cu o zi în urmă reparând garduri, pregătindu-și proprietatea să devină o fortăreață bine apărată. Înaintând, aerul rece îl cuprindea pe la spate, făcându-l să tremure ușor, ca frunza bătută de vântul tomnatic, care și așa până la urmă e smulsă și aruncată putrezirii. Tremura de frig, dar și de frică. Dacă cineva plănuia să-i „bage mințile în cap”, nu venea singur, iar asta însemna că nu avea absolut nicio șansă să se apere, degeaba se înarmase. În cel mai fericit caz, va lua bătaie cu propriile arme, va fi spintecat cu toporul lui și cu capul spart tot de bâta lui. Își și imagina cum va zăcea în iarba udă vreo câteva săptămâni, până când cineva, cumva, îl va descoperi. Nici măcar telefonul nu și l-a luat cu el să sune la poliție, însă gândul că șeful de post va veni la fața locului să constate agresiunea, îi forțase un surâs atât de amar încât și-a adunat toată flegma din gură și a scuipat-o cu scârbă pe iarbă.
    Grădina, străjuită de copaci și cuprinsă de vegetație, era bântuită de umbre și forme care mișcau, fremătau, dând naștere în mintea înspăimântatului la tot felul de scenarii de groază. Mai mult, simțise chiar o ușoară atingere pe spate, iar când s-a întors brusc să vadă ce e, nimerise cu ochiul stâng într-o crenguță. A țipat de durere, dar și-a înecat strigătele, ținându-se strâns de gură, pentru că știa din filme că așa erau descoperite următoarele victime. S-a lipit cu spatele de un copac să se știe protejat (tot din filme știa că agresorii atacă pe la spate), și după ce ochiul i-a lăcrimat suficient de mult, încât cantitatea lacrimilor să depășească cel mai tânguitor prohod, a încercat să identifice unde era cățelul. Atunci un foșnet i-a trecut pe la spate și a simțit prezența aceea stranie atât de pronunțat, încât încremeni de frică. Se transformase în stană de piatră. Nu a îndrăznit să-și întoarcă privirea, ci aștepta cu ochii închiși călăul care avea să-și ducă planul la bun sfârșit. Îl simțea apropiindu-se de el, cercetându-l atent, ezitând încă din motive necunoscute să-l lovească. Sângele îi urca prin artere, îl auzea șiroind ca apa din spatele casei, iar inima pompa sângele cu putere, silindu-se să facă față fluxului rapid, care se cerea din cauza spaimei. Probabil dimineața caldă ce urma să vină l-ar fi surprins în pragul unui infarct, dacă Miki nu i s-ar fi aruncat între picioare, schelălăind ca din draci. Speriat, dar și întrerupt din contemplarea morții, a tresărit, dar în același timp, un muget scurt a fost urmat de un foșnet care s-a îndepărtat repede. I-a văzut doar spatele cafeniu și bucile grase, înainte să dispară ca o nălucă printre pomii scorburoși, ale căror coroane se aplecau până la pământ într-o veșnică închinare. S-a mai auzit o singură trosnitură puternică, atunci când a sărit peste gardul din nuiele uscate. S-a lăsat liniștea. Și Miki s-a potolit, era răgușită și îngrozită. Era de înțeles, un bichon de apartament se adaptează greu sălbăticiei, și doar nici Miki, nici Toma, nu mai văzuseră până atunci un cerb în libertate și atât de aproape. A fost o întâlnire de gradul unu.
    Ziua aceea fusese dintre cele mai frumoase. Dimineața caldă a uscat repede ultimele grăunțe de rouă, iar când Toma termină de băut a doua cafea și de mâncat niște uscături, care cu indulgență intrau la categoria „mic dejun”, afară era atât de plăcut, încât statul în casă părea o condamnare. Era o liniște împăciuitoare, undeva printr-un copac o ciocănitoare lucra de zor, ciocănitul ei devenind aproape strident pentru Miki, care dormea ca paralizată pe covorașul de la intrare. Toma luase din nou securea, de data asta să vadă ce stricăciuni îi produse acea frumoasă bestie pe moșie. Prin iarba înaltă până la brâu se vedeau urmele cerbului, ca niște tranșee după război. Era clar că se plimbase prin toată grădina ca un stăpân, îi păscuse fasolea și câteva fire de varză, iar în urmă, lăsase în gard o gaură atât de mare, de parcă a trecut pe acolo un tanc în viteză. Stricăciunile erau multe, dar vizita neașteptată a avut un efect interesant, pentru că Toma a mai lăsat deoparte temerile, îl mai slăbise paranoia, și începea să-și găsească un nou motiv de bucurie și de a trăi. Pentru el ar fi fost minunat dacă măcar din când în când, sălbăticiunea s-ar întoarce să-l viziteze, chiar și cu riscul de a-i prăpădi grădina. Desigur, ideea unui gard de plasă, înalt și trainic ca zidul chinezesc, care să-l țină ferit de iubitorii consăteni era imperios, însă se gândea să lase o poartă, ca o strungă, exact acolo unde era spart gardul de nuiele, pe unde perfecțiunea să intre în grădină atunci când voia. 
Din golul cerului o pasăre cu aripile roșiatice, rupte din apus, s-a așezat pe gard. Toma conteni lucrul, doar ca să nu o sperie, așezându-se pe grămada de lemne cu care voia să întărească împrejmuirea. Nu știa ce pasăre este, dar i se părea nespus de frumoasă. Ciocul lung și ascuțit, ușor încovoiat, dădea împresia unui flaut îndoit. Pasărea nu era deranjată de prezența lui, ci mai degrabă curioasă de treaba pe care oamenii o găseau atât de importantă și necesară. Ochii ei rotunzi clipeau des, întorcând capul când spre gard, când spre bărbatul care ședea pe grămada de lemne când spre pădure, când spre cer. Și-a fluturat aripile de câteva ori, simulând un început de zbor, dar nu s-a înălțat. Ceea ce se petrecea în jurul ei era interesant, dar poate neînțeles. Dintr-un zvâc a zărit pe vârful parului din gard, cel pe care Toma tocmai îl întărise, și de-acolo cercetă mai atent lucrarea care se desfășura înaintea ochilor ei. Tot nedumerită era. Făcea zboruri scurte, de pe o parte a gardului pe alta, când sus când jos, când în cele din urmă, printr-o bătaie de aripă s-a ridicat în golul din care venise și după câteva clipe a dispărut. Toma a avut o nedumerire și un moment de reflexie. Cum îi explici unei păsări necesitatea unui gard? Ce ar putea înțelege ea, care străbate cerurile și singura opreliște pe care-o întâlnește sunt gardurile razelor de soare, împletite din lumină? Acolo porțile se deschid la o simplă bătaie de-aripă, în întinsul cerului, apa din care bea curcubeul e fântâna magică, cea cu apa tinereții fără bătrânețe pentru păsări. De-aceea poate că păsările nu mor de bătrânețe, la fel ca visele. Sau n-ar trebui să moară de bătrânețe. Și iată cum oamenii, în efemeritatea lor, au născocit garduri pentru păsări. Nu să le țină captive ca într-o colivie, asta ar fi o nebunie, ci pentru ca, din când în când, visele să-și odihnească zborul, să-și întindă puțin aripa, înainte de a pleca mai departe. Poate se vor mai întoarce cândva, dar la fel de bine prima poposire ar putea fi și ultima. Atunci când se odihnesc, visele sunt atât de aproape și atât de reale, încât se pot îndeplini numaidecât.
Toma s-a gândit că nu a ridicat prea multe garduri pentru visele sale, ci mai degrabă muncise ca un ocnaș dornic de plata în mână, să simtă fierbințeala banului, a satisfacției imediate. Știa că există totuși și un risc atunci când înalți prea multe garduri, căci ele te pot separa de lumea în care trăiești, te pot izola într-un ținut al viselor, al dorințelor viitoare, dar asta nu era neapărat rău. Luă ciocanul în mână și se apucă de reparat gardul, iar pentru ca păsările să se așeze mai des pe el, l-a mai ridicat cu o jumătate de metru.
    Aproape de intrare a construit un foișor de observație cu ferestre largi, pentru că plănuia chiar să doarmă acolo când vremea îi permitea. Construcția nu ieșise spectaculos, arăta straniu ca o pagodă părăsită, însă și-a atins scopul final. Lângă foișor a făcut o iesle pentru ca perfecțiunea să se poată hrăni cu toate de-a gata, în schimbul privilegiului de a se lăsa admirată. Lucrările au durat aproape două săptămâni, însă era convins că efortul merita din plin, dacă măcar din când în când, acea frumusețe cu coarne se lăsa văzută.