Dacă filosofia este concepția cea mai generală despre lume, societate și om sau „o formă a conștiinței sociale” (Mic dicționar filozofic, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973), manualul de specialitate ne spune că „Psihologia este știința care studiază viața și activitatea psihică a omului”, că „Psihicul reprezintă cel mai complicat și mai subtil fenomen din Univers” și că, potrivit unei clasificări ce datează din antichitate, se cunosc trei mari categorii de procese psihice (intelectuale, afective, voliționale), la care – desigur – se adaugă particularitățile psihice ale personalității (temperamentul, aptitudinile, caracterul), ce fac deosebirea între oameni, adică fac ca omul „să fie el și nu altul”.
    Vasăzică, dacă psihologia este o știință, și ca orice știință particulară are domeniul său de cercetare prin legi specifice, cu o anumită metodologie și un limbaj adecvat, filosofia are statutul de concepție generală sau formă a conștiinței (sociale), ceea ce pentru slujitorii și admiratorii ei înseamnă mai mult decât o știință oarecare („Da, recunoștea Aristotel, filosofia nu servește la  nimic”, însă – adăuga el cu mândrie - „tocmai de aceea este cea dintâi dintre științe”!), pe când pentru sceptici și ironiști ea reprezintă atât de puțin, încât redutabilul logician englez Bertrand Russell susținea în celebra lui butadă că, spre deosebire de specialist (care, la limită, „știe totul despre nimic”), filosoful „știe nimic despre totul”...


    Evident, fără intenții denigratoare, ci doar lămuritoare, profesorul și gânditorul român Petre P. Negulescu ne face cunoscut în volumul III al Scrierilor inedite (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) că, întrucât filosofia „n-are încă un obiect bine determinat, n-are încă o metodă bine definită, n-are încă principii bine stabilite”, ceea ce face ca toate, dar „absolut toate rezultatele ei” să fie în discuție, iată motivul pentru care „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumin să constatăm că avem atâtea filosofii deosebite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii și ale vieții, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.
    De unde, continuă reputatul profesor, marile greutăți în calea celor ce doresc să studieze filosofia, „greutăți pe care nu le cunosc, astăzi cel puțin, cei care voiesc să studieze științele  propriu-zise”. Într-adevăr, căci dacă respectivele științe „pot fi studiate foarte ușor în mod dogmatic, adică „fără să fie nevoie să se studieze și istoria lor sau dezvoltarea lor în trecut”, filosofia – dimpreună cu cele două funcții ale ei (funcția analitică sau critică și funcția sintetică sau dogmatică) și cu formele sale (simbolică sau poetico-mitologică, dogmatică și critică) – nu poate fi studiată cu adevărat decât în mod istoric! Ceea ce înseamnă că, „nefiind un corp unitar de principii, admise deopotrivă de toată lumea”, atunci când urmărim să studiem filosofia, „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând firește liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe niciunul dintr-înșii, după afinitățile noastre sufletești”.
    Nici nu-i cu putință altminteri, având în vedere faptul că, din totdeauna, cugetătorii de seamă ai lumii nu numai că au îmbogățit cultura și spiritualitatea universală cu sistemele lor conceptuale, prin care - fie combătând, fie întărind/continuând marile serii filosofice (raționalismul francez, empirismul englez, idealismul antic și cel german, materialismul de-o vârstă cu idealismul) – au ilustrat frumuseți și prețuri noi ale gândirii umane speculative, ci – prin atribuirea de sensuri nebănuite unor cuvinte vechi  (cazul lui Hegel, Heidegger, Eminescu, Constantin Noica etc.) – ei au contribuit, totodată, în chip remarcabil la primenirea limbilor naționale, la îmboldirea gândirii filosofice și la stimularea relațiilor interculturale.
    Aidoma religiei, și filosofia se străduiește să descopere adevărul și să promoveze binele, adică să-i ofere celui însetat de valorile cardinale (bine, adevăr, frumos, just, sacru) o concepție totalizatoare despre lume, despre originile existentului și despre rostul omului în infinitatea Universului. Atâta doar că religia întrebuințează dogme și cauze supranaturale pentru explicarea unității lumii înconjurătoare, pe când filosofia, de regulă recurge în amplul și anevoiosul proces de deslușire a acestei incitante chestiuni (se subînțelege, de-o vârstă cu cugetarea îndrăzneață) la rațiune și legi naturale.
    Apropo de strânsa legătură dintre bine și adevăr, cheia îndumnezeirii omului. În același tratat, ilustrul nostru compatriot ne-o prezintă admirabil de simplu, concis și logic: „(...)  adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”!
    Doar câteva cuvinte despre (a) Raportul specific - specific național și (b) Definițiile date filosofiei în antichitate, chestiuni care, odată lămurite, contribuie – zic eu – la o mai bună înțelegere a sintagmei „specificul filosofiei”: 
    a)Z. Ornea ne informează în Prefața la Geneza formelor culturii, valorosul tratat al lui P. P. Negulescu (BPT, Editura Minerva, București, 1993), că „factorul etnic a fost și este plasma germinativă pentru specificul național”, în felul acesta declarându-se întru totul de acord cu afirmația lui Eugen Lovinescu din anul 1927: „Etnicul este o condiție a esteticului”. Iar după ce susține concepția negulesciană privind specificul național („Dacă am examina această părere în sine, ne-am lovi de obecția că ortodoxismul nu e specific românesc”, căci – fiind ortodocși „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii” – „nu poate fi”, completează prefațatorul, „element caracteristic decât o trăsătură diferențiantă, nicidecum una unificatoare”, respectiv că știința sau filosofia au caracter universal și că „literatura e terenul predilect în care poate fi detectată, în formă obiectivată, specificitatea națională a unui popor”), Z. Ornea face precizarea, la sfârșitul Prefeței, că filosofiile naționale „sunt greu de închipuit”, așa că se poate vorbi doar de „moduri naționale de filosofare”.
    Prin urmare, raportul specific (particular, distinct, caracteristic unui lucru sau fenomen) – specific filosofic este acela dintre întreg și parte.
    b)În captivanta lucrare Introducere în filozofie (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977), cugetătorul David (armean sau poate că grec) ne prezintă, cu obișnuitele și atât de inspiratele comentarii neoplatonice, buchetul celor șase definiții date de marii gânditori antici greci: primele două („Filosofia este cunoașterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” și „Filosofia este cunoașterea celor divine și omenești”) pleacă de la obiect și – după spusele pitagoreicilor – au fost enunțate de maestrul lor Pitagora, următoarele două („Filosofia este pregătirea pentru moarte” și „Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putință”) pleacă de la scop și au fost formulate de Platon, cea de-a cincea definiție („Filosofia este arta artelor și știința științelor”) pleacă de la excelență și-i aparține lui Aristotel, iar a șasea definiție („Filosofia este dragostea de înțelepciune”) este după etimologie, potrivit tradiției îi revine tot lui Pitagora și David afirmă despre ea că „este bună deoarece este a lui Pitagora”.
    Despre psihologia filosofilor, inclusiv raportul statornicit de Cesare Lombroso între genialitate și nebunie pe baza deselor nevroze și psihoze de care suferă gânditorii și artiștii, tot tratatul negulescian Geneza formelor culturii ne oferă cele mai consistente informații, fie că acestea provin din destăinuirile directe sau indirecte ale unor cugetători (de pildă, Aristotel era de părere, însă fără comentarii, că „toți oamenii de geniu sunt melancolici”, A. Schopenhauer deosebea filosofii de oamenii obișnuiți pe baza raportului dintre voință și inteligență – trei sferturi voință și un sfert inteligență la omul obișnuit și exact invers în cazul filosofului, de unde „condamnarea” ultimului la o viață eminamente nepractică, iar Fr. Nietzsche menționează „prezența constantă” a suferinței, cu rol de factor activ, în viața sufletească a filosofilor – „Toți cei ce au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate», au fost oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptățiți”, ce căutau consolarea „în acele «ținuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor plac și în care se simțeau stăpâni absoluți”), fie că respectivele informații rezultă cu generozitate din minuțioasa și competenta analiză pe care Negulescu o face lucrării Zur Psychologie der Philosophie und der Philosophen a medicului și filosofului german Alexander Herzberg, carte tipărită în anul 1926 și care ilustrează atât „concepția biologică a filosofiei”, cât și „orientarea, atât de pronunțat psihofiziologică, a cugetării autorului”.
    Limitându-și observările/studiul la circa 30 de cugetători considerați reprezentativi (Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Augustin, G. Bruno, David Hume, J.J. Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Schopenhauer, A. Comte, Fechner, Feuerbach, J.S. Mill, Stirner, H. Spencer, Hartmann, Nietzsche), Herzberg trage concluzia că toți cugetătorii lumii trecute și prezente  (atenție, filosoful nu trebuie confundat cu un profesor conștiincios de filosofie!) „nu și-au făcut din filosofie o profesiune – dacă prin profesiune înțelegem o îndeletnicire menită să asigure, prin produsul ei material, existența celui ce o practică” (Francis Bacon a fost avocat și om politic, Hobbes a îndeplinit funcția de secretar particular și educator, iar în ultimii 30 de ani vieții n-a exercitat nicio profesiune, Descartes a servit vreo patru ani în armată, după care – ca simplu particular – a trăit retras tot restul vieții, John Locke a practicat foarte puțin timp medicina și a ocupat câteva posturi politice, B. Spinoza a refuzat o catedră de filosofie la Universitatea din Heidelberg și – preocupat doar de căutarea dezinteresată a adevărului – a trăit în sărăcie lucie din șlefuirea lentilelor optice, Leibniz a ocupat diferite posturi, precum acela de bibliotecar la Hanovra, dar a refuzat să profeseze filosofia, G. Berkeley a fost preot și, în final, episcop, Rousseau a făcut de toate, dar n-a trăit din filosofie, Auguste Comte a fost preparator de matematici la Școala Politehnică din Paris, iar după pierderea acestui post, a dat lecții particulare de matematică și a fost ajutat de prietenii săi, Schopenhauer a fost docent doar un semestru, apoi s-a retras la Frankfurt ca simplu rentier, Feuerbach a trăit toată viața ca simplu particular, încât – ne spune P.P. Negulescu – „prietenii săi se credeau obligați să alerge ca să-i găsească o întrebuințare în serviciul statului german”, J. Stuart Mill a devenit un simplu particular după ce, vreme de 35 de ani, fusese funcționar comercial la Compania Indiilor Orientale, Karl Marx a trăit aproape toată viața cu banii bogatului său prieten Fr. Engels, Herbert Spencer s-a dedicat ingineriei o scurtă perioadă de timp, apoi, după descoperirea farmecului filosofiei, ne informează Negulescu, „a renunțat la ocupațiile practice și a trăit, nu fără greutăți și neplăceri, numai pentru lucrările sale teoretice”, Fr. Nietzsche a renunțat după opt ani să predea filologia la Universitatea din Basel și – ne spune același autor – „a trăit ca un pustnic, dacă nu chiar ca un sălbatic, în diferite localități din Elveția, ocupat numai cu redactarea lucrărilor sale filosofice”, așa că rămân în minoritate cei care și-au făcut din filosofie o profesie – Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Martin Heidegger, Henri Bergson etc.), că, adică, interesul pur teoretic la veritabilii filosofi „pare a fi mare, mult mai mare decât la oamenii de știință” (P.P. Negulescu), că prima condiție ca cineva să devină filosof „ar fi să aibă porniri afective puternice”, specifice naturilor pasionale (totuși, se întreabă și întreabă compatriotul nostru, „Dacă, dar, filosofii sunt, cum susține Herzberg, oameni cu porniri afective puternice, atunci de ce, la ei, aceste porniri nu duc, ca la oamenii obișnuiți, la acțiune, ci la cugetare?”, că sensibilității lor excesive și pornirilor lor afective li se opun inhibiții tot atât de puternice, în virtutea neîncetatei opoziții dintre acțiune și reacțiune (în cazul de față dintre sublimare și inhibare), că nevoia de sociabilitate a filosofilor, împotriva dorinței lor de a găsi „o societate potrivită”, este mult mai scăzută ca la ceilalți oameni, ba chiar preocupările lor pentru un rost în viață și pentru întemeierea unei familii sunt mai reduse ca la oamenii obișnuiți, oameni la care instinctele de conservare și de perpetuare a speciei devin obsedante.
    Ăsta, de altminteri, este motivul pentru care Nietzsche (desigur, uitând de propriile sale proiecte matrimoniale pe care le-a dezvăluit în scrisori, precum și de faptul că însuși Kant a voit în două rânduri să se însoare) socoate că filosofii căsătoriți sunt personaje de comedie: „Ce filosof mare a fost până acuma căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Schopenhauer n-au fost, mai mult încă, nici măcar nu ni-i putem închipui însurați. Un filosof însurat este un personaj de comedie; aceasta e părerea mea. Iar Socrate, care a făcut excepție, răutăciosul Socrate, s-a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească acest principiu”.
    Să fie vorba de un coșcogeamite principiu, sau – mai degrabă – de acea excesivă timiditate, chiar și față de femei, de care Hume râdea singur, ori de câte ori avea ocazia: „Eu sunt, ne spune el într-o confesiune din tinerețe, un curtezan care nu neliniștește nici pe mamele fetelor, nici  pe bărbații femeilor măritate”?
    Ce să mai vorbim de colosalele inhibiții ale lui Rousseau, care - așa cum le descrie în confesiunile sale – l-au chinuit din copilărie: „Frica și rușinea mă stăpânesc atât de mult, încât aș vrea să fug de ochii tuturor oamenilor. Când trebuie să lucrez, nu știu cum să  încep; când trebuie să vorbesc, nu știu ce să spun; când cineva mă privește, mă simt demontat”...Astfel de inhibiții, ne informează Negulescu, „mai găsește Herzberg, mai departe, la Kant, Hegel, Herbart, Schopenhauer, Comte, Stuart Mill, Stirner, Spencer, Fechner, Nietzsche”.
    Cu certitudine că în această zonă a psihicului trebuie căutată atât explicația faptului că unii filosofi (Hobbes, Spinoza, Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Stirner, Spencer, Hartmann, Nietzsche) „n-au luat nicicum parte la viața politică” și totuși au scris lucrări referențiale în acest domeniu, cât și a faptului că alți mari gânditori (Platon, Aristotel, Comte) „au scris lucrări care au făcut epocă” (Negulescu), cu toate că ei au luat parte la viața politică în mod indirect sau numai în chip ideal (prin sfaturile date unor oameni politici).
    Cât despre concluziile lui Herzberg, iată ce ne spune distinsul nostru compatriot, cu eleganța, corectitudinea și probitatea ce l-au caracterizat ca om și-i nemuresc opera: „(...) oricât i-ar crede Herzberg de reprezentativi filosofii de care se ocupă el, nu pot hotărî nimic în ceea ce privește structura sufletească a celorlalți, care, precum ne-o arată istoria filosofiei, sunt mai numeroși. Numai în istoria filosofiei vechi găsim treizeci de filosofi, care nu sunt mai puțin însemnați decât Rousseau sau decât Stirner. Iar unele dintre personalitățile de frunte ale filosofiei grecești, ca Thales însuși, cu care a început ea, ca Pythagora, Pyrrhon, nu par a se acorda nicidecum cu formula lui Herzberg”. Și puțin mai departe pe aceeași pagină: „E destul de probabil că unii din filosofi au fost așa cum ni-i înfățișează Herzberg; dar dovada că au fost toți așa, este imposibilă, după cum este imposibilă și dovada contrară”.
    Însă, dincolo de aceste neajunsuri întrucâtva suportabile, marea carență pe care P.P. Negulescu o depistează în cartea lui Herzberg este următoarea: „După cum nu ne explică talentul, în general, după cum nu ne explică originalitatea, care ne-ar da cheia deosebirilor calitative ale diferitelor talente, tot așa nu ne explică Herzberg nici variațiile cantitative ale fiecărui talent în parte, adică variațiile productivității artistice și filosofice”.