ap dSfântul Isaac Sirul spunea: „Fii împăcat cu sufletul tău și atunci, cerul și pământul se vor împăca cu tine”, iar Vasile Didoacă Dojană vine să susțină acestea cu volumul de versuri „Ținutul fără ceas”, apărut în 2020 la Editura „Bibliotheca” din Târgoviște.
    Împăcarea cu sinele vine după experiența unei vieți trăite în bunătate, învățătură, înțelepciune, corectitudine, atribute ale tuturor oamenilor înzestrați de Dumnezeu cu suflul dumnezeirii.
Nepăsători, cei mai mulți trec fără a respecta Cuvântul.
O nouă carte de învățătură ne oferă preotul Vasile Didoacă Dojană propovăduind cuvântul Iubirii: „Ce mică-i lumea ce-n gânduri o cuprind, / Ce mare-i cerul, nu-i chip să îl ating / Cu gândul pot zbura la marginile lumii / Și pot să-mi strâng la piept străbunii. // Iubirea trece prin ziduri, chiar înviază morții / Miluiește mâna-ntinsă din crăpătura porții, / Imensitatea se topește în aura Iubirii / Ea stă la temelia cerului și a zidirii!” (Temelia).


O temelie așezată la baza creării fiecărui om, a fiecărei zbateri de vânt sau a fiecărui val pe care marea îl zbuciumă, fărâme de nisip, aproape inconștiente încotro ne îndreptăm („Spre ce ne îndreptăm: Infern sau Paradis? / Făptura ce-și dorește: câmpie sau abis? / Așteaptă-n val potopul corabia s-o înghită / Uscatul să îl piardă pe veci, într-o clipită. /.../ Ca să ajungi lumină pune hlamida întâi / Și rabdă când pe Cruce ți se înfige-un cui, / Speranța să nu te părăsească în orice încercare / Învierea să-ți devină scut de apărare!” – Scutul de apărare), căci Lumina ar fi calea spre care omul ar trebui să se îndrepte, nu înspre întuneric („Lumina cerului păstreaz-o lângă tine / Va trebui recucerită tot mereu, / Cetățile fără iubire ajung ruine, / Iar omul este trist când nu-i cu Dumnezeu” – Farmecul iubirii).
Creați după chipul și asemănarea Domnului, primind tot ce a fost bun: suflet, minte, gândire, daruri pe care alte viețuitoare nu le-au primit, oamenii uită parte din divinitate devenind răi, meschini, invidioși, luând-o pe căi greșite, uitând cine sunt cu adevărat.
Românii au avut și alte daruri primite... acest „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”, această Grădină a Maicii Domnului pe care ar trebui să o îngrijească un neam destoinic ce ar trebui să respecte datinile, tradițiile, obiceiurile, Nașterea Mântuitorului, Învierea Lui, posturile, toate rânduielile ce țin de acestea.
În „Ținutul fără ceas” al eternității românilor, timpul și-ar opri clepsidra pentru a-i face nemuritori („Un singur lucru trebuie regândit / E cel mai important din toate, / Edenul cel dintâi ne este hărăzit / Pe noi e-ntipărit de mult: Eternitate!” – Un singur lucru), dar e nevoie de multă credință pentru a desăvârși lucrarea dumnezeiască.
Un înțelept povățuitor, autorul creează punți de legătură între lut și cer, umblând la coarda sensibilă a inimii, prin chiar confesiunea pe care o face la începutul volumului: „Ar trebui să mă desprind de modestie / Și să vă-mpodobesc cu perle din adâncuri, / Pe sufletul nemuritor ce a plătit chirie / Pământului murdar, dar și răscolitor din vânturi. // Puține clipe le-au fost încredințate / Străbunilorce parcă au fost sortiți să plângă, / Dar s-au sfârșit cu inimile împăcate / Convinși că Raiul tristețea să le-o înfrângă. / / În nevoințe, spre cer și-au îndreptat privirea, / Apoi au aplecat-o în fața icoanei înlemnite, / Neamul acesta în lacrimi și-a botezat iubirea / S-a aurit în slăvi cu litere-ndumnezeite” (Neamul acesta).
Poate cel mai bun volum al autorului, cu poezii rostuite cu inimă mare și tâmple argintate, simple, cu atâta credință și frumos în ele, încât te simți la Sfânta Liturghie, volumul de față îți mișcă sufletul, te transpune în lumea minunată a frumosului, trimițând cititorul la biserica sufletului, acolo unde Iisus este îmbrăcat în strai românesc și istorie românească, pentru că noi suntem fiii Lui preferați: „Doamne, noi Te îmbrăcăm frumos / Cu veșminte oșenești, cele mai bune / Nimeni nu poate să fie pe nimeni gelos / Când Maicii Tale îi dăm iile noastre străbune. / Scaunul Tău e jilț moldovenesc / Pe care stătea domnitorul / Preșul de sub picioare e muntenesc, / Câmpia cu flori țesute-oltenește-i  covorul. // Coroana are ceva din frumusețea ardeleană / Cămașa necusută e dintr-o bucată, / Sandalele sunt de tradiție romană / Făcute aici, în Dacia plânsă și ocupată. // Iubirea Taînflăcărează pe-a noastră, / O spunem mereu cu tărie, / Unul ca noi ți-a dat cu sulița-n coastă / Sihaștrii noștri Te-așteaptă rănit, în chilie” (Portret).
Oare ce portret mai sugestiv putea fi făcut Mântuitorului, oare cum poate învăța omul că nu aparține veșniciei?
O revenire în lutul care te-a zămislit, e puntea între naștere și așezarea în locul „fără durere, întristare sau suspin”, atât suntem... trecători („S-ajungi la clipa de Înviere / Va trebui să mori întâi, / Să treci precum femeia prin durere / Să dăinuiești ca pasărea prin pui. // Fără Cruce nu e bucurie, / Fără Apus nu-i răsărit de soare, / Despărțirea nu-i o tragedie / E revenirea  la vechile Izvoare” – Revenirea la Izvoare).
Volumul preotului Vasile Didoacă Dojană ne îndeamnă a nu fi simpli trecători, ci a fi parte din dumnezeire, bucurându-ne de fiecare clipă ce ne este dată.
Fiți în Lumină, cititorilor!