AforismeÎncă din volumul anterior, Pasteluri și cugetări, poetul Mihail-Robert Zaharia definea iubirea în conformitate cu noua estetică neosimbolistă (al cărei fondator se autoproclamă), sentimentul cuprinzând „două inimi frânte ce își vindecă una alteia rănile sângerânde ale trecutului …/ două suflete pierdute în deșertul lumii ce-și găsesc împreună drumul spre casă …/ două stele străvezii ce strălucesc în bezna unui univers pustiu și rece, luminându-și pașii, calea …/ două vrăbiuțe zgribulite pe o ramură de iarnă ce se încălzesc una pe alta în gerul vieții îmbrățișându-și aripile fragile …” (Iubirea), iar cugetătorul constata că „viața fără iubire este doar moarte lentă; o înființare ce și-a ratat sensul și scopul; am putea spune că viața fără iubire este durere continuă, ignoranță …”, tocmai pentru că sufletul omului este „mare adâncă, foc înalt, / rece stâncă, apă lină / lună plină, stea nălucă, / duh psalt, / cântare divină”.


    Așadar, „IUBIREA ca centru filozofic și ca principiu universal-romantic” este proclamată drept una dintre trăsăturile esențiale ale neosimbolismului literar inițiat de el însuși, fapt care explică unicitatea tematică a noului volum, fiind văzută ca „motiv de reverie, de existență, ca zeitate; ca reper al percepției, ca motiv principal”, în strânsă relație cu natura, căci, împreună, acestea „devin simboluri neosimboliste prin toate manifestările lor fizice și metafizice; profunde și mișcătoare; atomice”.
    Noul volum al lui Mihail-Robert Zaharia, Eseuri și aforisme (Editura „eCreator”, Baia Mare, 2021), se deschide, ab origine, cu o maximă potrivit căreia, întotdeauna, omul trebuie să spună adevărul chiar și atunci când este vorba despre propriile sentimente, trăiri și emoții, ceea ce înseamnă că autorul își stabilește ab initio un principiu de viață, acela de a fi sincer cu sine însuși, dar și cu cititorul, colocutorul său spiritual, prietenul căruia i se confesează fără nicio reținere.
    Iubirea, reprezentată de tot „ce poate fi mai frumos în lumea asta”, frumusețea înțeleasă ca unicitate, sufletul, acea „născocire a minții, un super-ego […] pretutindeni în tot și în afară a tot, atotinclusiv”, spiritul puternic văzut ca „un talent desăvârșit” sunt noțiuni asupra cărora se îndreaptă atenția aforistului, deoarece ele asigură „echilibrul natural” al omului stând la temelia gândirii și a comportamentului social.
    Pornind de la ideea că femeia, ca „forță universală, ca reprezentare mistică și spirituală”, adică o „forță creatoare […], un simbol al renașterii […], catalizatorul universal”, este una dintre cele două „jumătăți de ființă”, iar bărbatul, a doua jumătate, ca „forță protectoare”, are datoria „să protejeze […] viața, respectiv femeia”, eseistul emite propria teorie, potrivit căreia aceștia sunt „două forțe creatoare de poli opuși, unite și inseparabile” având darul „de a recompune și realiza această ființă supremă”. Și atunci, ce le unește pe aceste două jumătăți ale ființei, ne punem întrebarea, când aflăm că „femeile sunt atrase de puterea bărbatului și bărbatul de slăbiciunea femeii”, atracția pornind de la instincte „încrestate adânc în adn-ul nostru”, în timp ce „relația dintre bărbat și femeie este una atomică, armonioasă, bine determinată și perfect concepută de către univers și natură” (Teoria puzzle-ului. Ființa supremă).
    Autorul nu-i dă nume acestei relații „atomice și armonioase” pe care orice om de bună credință ar numi-o iubire, ajungând la concluzia că „majoritatea oamenilor nu pot iubi cu adevărat, deoarece sunt complet absorbiți în imaginea de sine”, deci dragostea este „un sentiment egotist, o emoție puternică ce te zguduie din temelii”. Mai mult, autorul crede că „noi nu iubim niciodată și atunci când credem că o facem cerem tribut și pentru cel mai mic gest de afecțiune”. Adică, înălțătorul sentiment al iubirii nu înseamnă afecțiune, unire indestructibilă a trăirilor afective, a simțămintelor, a gândurilor? Nu, pentru că autorul constată, în mod cu totul diferit de concepția noastră, că „iubirea nu este nimic din ceea ce cunoaștem a fi iubire” (?! n.n.), ci este o simplă închipuire egotistă a „ansamblului gând-emoție: tipar afectiv, dependență afectivă, atașament și teamă”, cu toate că, la un moment dat, concede că „este manifestarea pură a ființei, manifestare ce nu este condiționată de nici un factor extern” și are puterea de a înlătura „realitatea superficială fără substanță” exterioară sufletului nostru și de a îndruma „percepția către realitatea noastră interioară”, acolo unde trăim, plenar, sentimente și emoții. Întortocheate sunt căile Domnului!
    Și totuși, iubirea există ca sentiment în care este nevoie „de multă maturitate, de curaj, de înțelegerea acestor realități profunde”, văzute drept „așteptările, conceptele de relații, proiecțiile în viitor ale relației, proiecția idealului de partener în cealaltă persoană” și „ține în mare parte de caracterul unui om, de felul cum e construit, de conștiința sa, de filozofia sa de viață”, deci este esența existenței umane devenind „un fel de a fi, de a trăi, de a vedea viață”, este „manifestarea a ceea ce tu ești” și, fiind „cel mai înalt principiu”, ea „merită orice sacrificiu”, pentru că, „dacă există un lucru pentru care merită să trăiești în această lume, un rost suprem, acela este iubirea” (Relațiile și proiectarea lor în viitor), a cărei definire este rezumată astfel: „A te privi pe tine însuți în ochii celuilalt și a trăi în El așa cum ai fi Tu”.
    Fericirea, „o alegere, o stare a ființei, naturală”, ca urmare firească a iubirii, căci „un bărbat care iubește o femeie nu va permite niciodată ca fericirea Ei sau liniștea Ei să fie tulburată”, nefericirea ca „rezultat al faptului că ne-am uitat adevărata natură”, suferința provenind, de multe ori, „dintr-o iubire neîmpărtășită” („Singurul om care poate iubi cu adevărat și până la capăt este cel care a suferit cu adevărat și până la capăt.”), bunătatea în contrast cu slăbiciunea și antonim al răutății, timpul care „este relativ și se schimbă în funcție de felul cum îl percepi”, teama de moarte, femeia ca ființă ce merită iubirea și respectul celeilalte jumătăți a cuplului, lipsa empatiei în relațiile umane, atunci când dispar „iubirea, admirația, respectul și responsabilitatea” față de aproapele tău, egoismul sunt tot atâtea aspecte ale existenței pe care le are în vedere autorul acestui volum plin de idei provenind din experiența proprie a unui om care le-a trăit, le-a cunoscut și pe care le împărtășește celor din jur.
    Pornind de la aceste considerente, pentru Mihail-Robert Zaharia, comunicarea în cuplu presupune sinceritate, afectivitate, înțelegere, implicare, gândire și percepție comune, iar relația dintre parteneri se bazează „pe dragoste, admirație și trăiri emoționale”, pentru că „atunci când există un atașament, o legătură emoțională, tot ceea ce face unul afectează imediat și direct pe celălalt, atât emoțional, [cât și] fizic și psihic” (Ce înseamnă o relație). 
    Existența umană este destul de întortocheată presupunând bune și rele, dar doar două sunt căile pentru asigurarea ei, căi care „se întrepătrund”, căci numai „iubind obții Samadhi și, obținând Samadhi, înțelegi și realizezi Iubirea Autentică”, adică o comunitate de gânduri, idei, trăiri, simțăminte ale celor doi membri ai cuplului asigură manifestarea, autenticitatea, esența și longevitatea sentimentului ce-i unește, concomitent cu atașamentul absolut necesar într-o relație, căci „nu poți iubi nimic în această lume fără atașament” (Căile existenței).
    Eseistul își încheie pledoaria pentru sentimentul care stă la baza existenței fiecăruia dintre noi și a întregului univers afirmând, încă o dată, că „iubirea este atunci când te dedici fericirii celuilalt” și că „iubirea este Nou, schimbare, înălțare către o altă dimensiune a ființei, este dincolo de ego, de persoană și de orice factor exterior”.
Dincolo de unele repetiții și digresiuni inutile, de un oarecare stil prolix și pretențios, credem că volumul lui Mihail-Robert Zaharia va stârni interes, mai ales în rândul tinerilor, prin tema dezbătută, prin ideile originale care concretizează o „teorie a puzzle-ului”, precum și prin sinceritatea analizei unei probleme ce preocupă întreaga lume – iubirea ca sentiment primordial dătător de viață.